Printează acest articol Printează acest articol

“Sărbătoare? Când nu mâncăm de la gunoi!”

Este perioada în care cei mici îl aşteaptă emoţionaţi pe Moş Crăciun, când nu mai prididesc cu repetiţiile pentru serbările destinate  marelui eveniment şi  când părinţii colindă înfioraţi magazinele în căutarea celui mai potrivit costum şi a cadourilor dorite de copiii lor. Pentru Mihai, Alexandru şi Ana, trei  micuţi de 3, 5 şi 8 ani, care trăiesc la periferia oraşului, Moş Crăciun nu există. Ei nu merg nici la grădiniţă, nici la şcoală, iar zilele de sărbătoare sunt cele în care nu sunt nevoiţi să mănânce resturile aruncate la gunoi de alţii.  

Undeva, la depozitele de la marginea oraşului, il aştept pe Radu, un prieten care îmi povestise de o familie fără casă, cu trei copii mici, care stă într-o baracă. Undeva, la intrarea într-un depozit, un prichindel blond, îmbrăcat într-un pulover se uită cu ochi mari la mine: “Da-mi şi mie un leu!” Mă gândesc că ar putea fi unul din cei trei copii la care trebuie să ajung. “Ce vrei să faci cu banul?” “Să-mi iau ceva de mâncare!”, îmi răspunde micuţul cu siguranţă în glas. “Uite, îţi iau eu ceva, dacă ţi-e foame! Ce vrei să papi?” îl întreb. Cel mic zâmbeşte: “Papa am acasă! Îmi iau suc şi corn!”. Îmi sună telefonul, semn că prietenul meu a ajuns. Îi dau celui mic doi lei şi îl las în acelaşi loc. Nu pentru mult timp, pentru că îl văd cum o zbugheşte pe lângă un gard. Mă întâlnesc cu Radu şi cu Adriana Grădinaru, asistent la Centrul de dializă din Vaslui. Adriana şi colegele ei s-au mobilizat  şi au venit încărcate de daruri pentru familia la care mergem: alimente, dulciuri, sucuri, fructe, hăinuţe şi bănuţi.

Locul în care ajungem poate fi cu greu descris: un fel de baracă, o fosta gheretă de paznic (aflăm mai târziu), cu ochiuri murdare de geam prin care ne priveşte curioasă o fetiţă. Afară, sub geam, un pat, saltele, paturi, o plapumă şi deasupra doi căţeluşi care mănâncă huplav nişte măruntaie… Din “casă” iese o femeie. Însărcinată… Pare să se bucure când i se spune că i s-a adus ceva pentru copii şi îl trimite pe cel mai mare dintre băieţi, care au apărut ca din pământ,  “după tat-so, aflat la muncă , la un vecin”. Cunoştinţa mea de mai devreme, Alex, îşi trage mama de mânecă şi arată cu degetul spre mine: ”Mi-a dat bani!”.  Ne continuăm conversaţia: nu ştie cum îl cheamă, iar când îl întreb câţi ani are ridică mâna şi îmi arată toate cele cinci degete. Ne spune că pentru ei e sărbătoare, “când nu mâncăm de la gunoi!”

Abia cu tatăl ne putem înţelege şi aflăm povestea lor. Îl cheamă Petru, are 40 de ani şi nu a fost niciodată la şcoală. Nici el nici partenera lui Mihaela, de 27 de ani, cu care are doi dintre cei trei copii şi al treilea “pe drum”. “Am stat împreună cu părinţii şi cu fraţii mei pe Călugăreni, la o casă. În urmă cu un an şi jumătate mama a murit, iar tata şi ceilalţi fraţi ai mei ne-au dat afară din casă. Am dormit mai întâi prin boscheţi, mai bine de o săptămâna. Strângeam pet-uri de la gunoi şi le aduceam aici, la depozit. L-am rugat pe şeful de aici, domnul Buruiană, să ne dea un adăpost. Venise ploaia şi noi eram fără un acoperiş deasupra capului. Omului i s-a făcut milă şi ne-a lăsat aici. Am stat vreo  şapte luni în celălalt capăt”, povesteşte omul arătând cu mâna undeva, în alt colţ al curţii în care ne aflăm. Acolo spune că nu aveau nici curent electric, nici căldură. În ghereta în care se află acum au reuşit să se mute doar dupa ce au plecat alţii care trăiau acolo. Din ce trăiesc? “Eu muncesc la un vecin de peste drum: fac curat la porci, la vite, mai tai un lemn. El îmi dă un bănuţ, un pahar de vin, mâncare câteodată. Vinul îl beau, dar mâncarea o iau acasă, la copii. Nu-mi ajung banii, dar nici flămânzi nu stau ăştia mici: când nu îmi ajung banii, le aduc de la gunoi. Le-o spăl şi le-o dau”. Mă îngrozesc şi îl întreb dacă cei mici nu sunt bolnavi. “N-a fost bolnav niciunul, niciodată”, îmi spune omul. Când îl întreb de ce băiatul cel mare nu merge la şcoală, ridică din umeri. Spune doar că e greu. E greu şi pentru că în cămăruţa pe care am zărit-o nu locuiesc doar ei, ci şi alţi patru adulţi: un frate şi o cumnată, dar şi fostul cumnat cu partenera lui. Încerc să aflu de la tânăra mamă când va naşte următorul copil “Nu ştie”, îmi spune bărbatul “Zii tu, că ai şapte luni”, spune el şi femeia repeta automat: “Şapte luni creca!”.

Mă uit la copiii, fericiţi acum, care sunt captivaţi de tot ce găsesc în cutiile şi în pungile primate şi mă gândesc că pentru ei viaţă nu e dreaptă, că merită mai mult.

Ne luăm rămas bun cu o promisiune: că dacă ne vom întâlni cu Moş Crăciun, îi vom cere să nu uite să trecă şi pe la ei.

(Mihai Rodan)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *