Printează acest articol Printează acest articol

In memoriam Ion Iancu Lefter

Cele mai frumoase zile din viața noastră sunt acelea care rămân în amintire, iar amintirile sunt cele mai duioase rânduri pe care le-am subliniat în cartea vieții…
Timpul trece, ne despoaie ca un hoț si ne lasă suspinând în urma lui, dar singura comoară ce nu ne-o poate lua este comoara amintirilor.
In viață, în simțire, în scris, în gând, când te uiți bine, rămâne, mai ales, ceea ce ai dat altora…, iar poetul Ion Iancu Lefter a dat oamenilor tot ce trebuia să le dea.El face parte din categoria oamenilor de valoare si este unic prin ceea ce ne-a lasat, spre a ne fi de folos. In tot ce a creat, a dat viață din viața sa, suflet din sufletul său, lumină si dragoste…
Urcuşul său a inceput în zori, când nu era împovarat de ani, înfricoşat în amurguri, năpădit de noapte. A avut rasăritul în față, învăluit fiind de lumina marilor începuturi.
Cuvintele au izvorât dinlăuntrul lui, pentru a viețui in sufletele noastre si pentru a sălăşlui fiecare în sufletul celuilalt în deplină consonanță. Sămânța cuvântului bun a rodit, a înflorit si a pârguit în noi cuvinte frumoase, a trezit sufletele îngropate în indiferență sau în disperare, cântându-i biruința în zambetul si în ochii minunați ai celor atinşi de vraja lor.
Ajuns in pragul maturității depline, poetul se pregătea,cu sufletul înflorit de dragoste, să trăiască bucuria libertății în toata mareția ei. Bucuria i-a fost insă de scurtă durată, căci moartea l-a incolțit si nu a renunțat până nu şi-a sfâşiat prada.
Era în prag de primăvară, în prima zi de Mărţişor-1 martie, 1990, când natura începea să prindă viaţă prin toate arterele sale. Atunci, a fost aruncat în prăpastia neguroasă a veşniciei, însângerand şi îndoliind Martisorul pentru totdeauna.
Corabia vieții lui a încetat să mai vâsleasca, iar noile idealuri si capacitatea sa de dăruire i-au fost frânte….Doar primăvara, miezul de lumină, cuibul niciodată adormit al începutului, soarele ce plecala asfintit, stăruind cu broderia-i de aur si gândul că va rămâne o vie amintire pentru cei care l-am crestat adanc în sufletele noastre, i-au adus pacea si siguranța că tot ce a lasat in urmă, era clădit cu trudă si râvnă si va rodi in noi răsărituri.  (Elena Lefter Crăciun)

 

6 comentarii la “In memoriam Ion Iancu Lefter

  • 21 iulie 2017 at 12:24
    Permalink

    Dragi proprietari de vieți și de morți,
    Ați externalizat procesul, v-ați luat și avocată, sper să-și merite onorariul. De fapt, ați dat în judecată publică sufletul lui Ion, așa cum prevedea și cum vă sfătuia să faceți, prevăzând ce se va întâmpla după moartea lui: „ (…) legați-l și trimiteți-l îndată/ direct, la militarul tribunal./ Acolo,-n haine de fuior, vărgate,/ voi asculta sentința în picioare, nu-i trebuie-avocați și avocate/ căci nu e acuzat de dezertare.” Acuzațiile ce planează asupra lui sunt acelea legate de vinovăția de a se fi născut în aceeași casă cu sora lui, de a-și fi iubit părinții, copiii și nepoții, casa părintescă și ograda, satul cu locuitorii lui, pe care i-a slăvit în zeci de poezii. și de a fi îndrăznit să-și dorească ca dragostea lui să rodească în fii și în nepoți și să-i fie neamul nemuritor în ograda lui. Părinților, bunicilor, copiilor. nepoților și sătenilor, le-a dedicat nenumărate pagini rămase mărturie în manuscrisele lui. Cine le răsfoiește, îi găsește acolo pe toți, de la bunicul vostru, mort la Mărărășești, bunica Ioana, Neculai Rusu și Costică Filip, până la Limbosu, Cățăbac, Garagață, moș Cucu, văcarul Pavăl, mutul satului și mulți alții. Pe Ciprian și pe Laura i-a imortalizat în poezii, la fel cum a procedat și cu odraslele lui. El, pe-ai voștri i-a făcut nemuritori, voi pe-i lui îi huliți, cât puteți, mai ales pe Călin. Eu, pe Ciprian, l-am salvat de la moarte de mai multe ori și i-am devenit mamă adoptivă, când mi l-ai vândut pe fereastră, pentru 25 de bani, socotind că am noroc la copii. Și am avut. Fiul vostru, Dumnezeu să-l înzilească, este, acum, om în toată firea și nu l-a dezamăgit pe Ion în privința reușitei lui profesionale. Mi-a trimis și mie, de vreo două trei-ori, câte-o felicitare de Crăciun. Le păstrez pentru albumul familiei. Si voi i-ați devenit părinți spirituali lui Călin, când l-ați creștinat. Din păcate, v-ați învrăjbit și nu v-ați lăsat, până când, i-ați anulat și lui și Cezarei dreptul legitim de copiii ai tatălui lor. V-ați depășit nepermis de mult atribuțiile, judecându-mă pentru că am îndrăznit să-mi cumpăr apartamentul, primit de Ion de la stat, în care am locuit, până în 1992, cu chirie. Socotiți că aveți dreptul asupra acestui apartament. Cum, oare, v-il arogați ? Asta e ca și cum eu aș râvni la cel pe care l-ați cumpărat voi, tot dat, inițial, de către stat, pe motivul că sunt rudă, prin alianță, cu voi. Ajungă-vă ce-aveți și moșteniți pământul ! Copiii mei au dorit să aibă casa lor. Nu i-am izgonit „din cuibul lor”, cum susțineți voi. Și-au cumpărat un apartament. Sper să nu vă extindeți pretențiile și asupra lui și să nu vă ajungă blestemul lui Ion care, prevăzând ce se va întâmpla după moartea lui, a scris acest „Blestem” : „ Vă sângereze soarele-n lumini, / culorile din sânge să vă doară/ căci m-ați vândut cu tot cu rădăcini/ zvârlindu-mă, din haturi, ca pe-o țară./ Așa și voi să nu aveți hodină/ pân-n nu-mi ve-ți da hotarele-napoi,/ căci ostenit, cu sângele-n surdină, le strig și azi prin fulgere și ploi.” (Blestemul esențial) Ei, ce ziceți de acest presentiment ? Nu uitați că aveți și voi copii, care-au crescut cu-ai noștri împreună, că sunt rude de sânge și trebuie să trăiască precum frații, nu învrăjbiți de părinți. Nu faceți răul să fie și mai rău ! Păreți a fi oameni cu minte. În rest, toate cele bune și să vă fie memoria trează, să nu uitați nimic din ceea ce, cu dăruire și cu sacrificiu, am făcut pentru voi toți, când erați presați de nevoi și când erați fericiți, așa cum nici eu nu uit.

    Reply
  • 21 iulie 2017 at 11:56
    Permalink

    Omul le interpreteaza pe toate dupa cum ii lucreaza mintea. Daca el are o imaginatie fantezista, le va interpreta intr-un mod fantezist……Nu numai eu, ci, foarte multi oameni care l-au cunoscut indeaproape pe Omul si Poetul- Ion Iancu Lefter, pe parintii si pe sora acestuia, care stiu la fel de bine ce s-a intamplat cu parintii sai, mai ales, cu batrana lui mama, cu „pragul parintesc”si din cauza cui, dupa plecarea lui Ion la viata vesnica, te sfatuim sa nu-i mai judeci pe altii, sa-ti faci curatenie in propria-ti judecata si sa taci…..E mult mai bine, sa-ti vezi de drumul tau ales, cu mult timp in urma. Cine stie? Poate, nu vei ramane doar „una din personalitatile culturii vasluiene „, ci, vei primi chiar premiul Nobel pentru literatura…..

    Reply
  • 15 iulie 2017 at 17:38
    Permalink

    Uite, vezi, asta e cusurul tau; sa nu lasi oamenii in pace, sa- si vada de viata lor si sa-i pui in situatia de a face ceea ce nu-si doresc. Scriu aceste randuri, in numele meu, al fratelui nostru Toader si al rudelor din partea fratilor nostri, care nu mai sunt in viata. Scriu cu indignare si revolta in suflet, pentru ca, nu ti-ai deschis larg usile memoriei, ca sa-ti amintesti faptele tale din trecut, inainte de a trimite la ziar acest defaimator comentariu, la adresa nepoatei noastre, singura, care „scapase” pana acum de colimatoriul tau. Noi nu te vom intreba ce-ai facut tu cu viata si moartea lui Ion ca Om, nici cu cea a parintilor lui, nici cu „pragul parintesc”, la care ravnesti si astazi, arogandu-ti niste „drepturi” sentimental-umane, straine tie. Nu te intrebam nici macar ce ai facut cu viata fiului tau, din dorinta ta nestramutata de a-l vedea „unic mostenitor”. Nu cumva e vorba si acum tot despre aceasta dorinta, avand drept motiv o viitoare Casa memoriala, casa ce putea avea in momentul de fata ani buni de existenta, daca n-ar fi fost vorba de motivul amintit mai sus? Nu intrebam nici ce-ai facut cu nepotii tai, pe care i-ai lasat fara „cuibul” in care s-au nascut si au copilarit, desi sora lui Ion ar fi avut tot dreptul sa intervina, fiind apartamentul lui, dat de autoritatile vasluine. Poate, ne spui, in schimb, unde ai fost in cei 12 ani si ceva, ani in care sora noastra a suferit cumplit, din cauza unei complicate fracturi de sold si a avut mare nevoie de ingrijire fizica si sufleteasca, din partea tuturor celor crescuti cu iubire si daruire, pana la uitarea de sine si ajutati sa ajunga Oameni in viata. Sa stii ca, omul, incerca de viata in acest fel, are nevoie de paine si apa, de o vorba buna, in nici un caz, de indiferenta, nepasare si, mai ales, de cuvinte care sa -l desfiinteze ca Om si sa-i sporeasca suferinta pentru nedreptatea ce i s- facut. „Pragul parintesc nu se ingrijeste nici el singur! Te-am vazut prezenta doar la inmormantarea surorii noastre, pe post de observator, la o cafea, la o tigara si „fara lacrimi”. In privinta vietii si mortii celor dusi la Domnul si a „pragului parintesc”, nu mai fi atat de „disperata”, caci ultima lor dorinta a fost respectata – casa si locul unde au vietuit sa nu ramana pe mana celor care nu le merita ! Nu vor fi „vandute”,asa cum crezi tu, ci, cu voia lui Dumnezeu, vor fi date unor oameni gospodari, cu dragoste si respect pentru munca si pentru cei care au trait, candva, acolo, sfintandu- le locul cu o casa si o gospodarie infloritoare, asemenea celei de la Secuia, care a fost odata a parintilor nostri si leagan al copilariei celor opt frati. Amintirile n- au ramas intre patru pereti, ci, le-am luat cu noi si le purtam in sufletul nostru, oriunde ne aflam. Acum, ii dam dreptate surorii noastre, cand ne spunea ca are un singur regret, cu care va pleca dincolo- ca nu te-a lasat sa pleci, cu multi ani in urma, cu damingeana si cu sanitarul tau, in lumea larga. Poate, asa, traia si fiul ei si inflorea intr-o noua viata. Mentionez faptul ca, cele relatate aici, sunt doar o mica parte, din tot ceea ce ne-a marturisit sora noastra si din ceea ce am vazut cu ochii mei si am auzit cu urechile mele, ca sa se stie, totusi, ca hotul striga : „hotul!”

    Reply
  • 30 mai 2017 at 17:53
    Permalink

    Domnule Redactor-Șef,
    dacă veți da publicității comentariul pe care vi l-am trimis, vă rog să-l însoțiți, în funcție de spațiu, de una din poeziile : „Aici locuiește o casă” sau „Lacrima casei”, de I. I. Lefter.
    Aici locuiește o casă
    Dar cine locuiește aici, întreb salcâmul
    care-și proptește trunchiul într-un butuc uscat,
    am părăsit cetatea și m-am întors acasă
    și mi-am adus, pe umeri, bucata mea de sat.
    Mă așteptam, iubito, să-mi iasă înainte
    cei care duc, prin vreme, bătrânul os străbun,
    să-mi cânte din cimpoaie, fligorn și oseminte
    și-n cinstea mea să tragă cu baterii de tun.
    Fântânile să sune-ntrupate-ntr-o mireasă,
    copacii să danseze, să bubuie fanfare,
    și păsările albe să-noureze-azurul,
    penetul lor să curgă, pe câmp, ca o ninsoare.
    Cu deal cu tot, bisericuța veche
    s-alunece pe drumuri în orice bătătură,
    să mi se sparg-o doină de frunze în ureche
    și-ntregul sat să fie o sfântă urătură.
    II
    Pășesc, discret, cu palmele-adunate,
    ca buzele iubitei a rugă sau sărut,
    un vânt sărat pe frunte mi se zbate
    și parcă sunt copacii carbonizați în lut.
    Nici câinii nu mă latră precum ar fi firesc,
    sunt porțile-n ruină și-s ușile-ncuiate,
    amețitoare goluri în inimă-mi zvâcnesc
    și-un gând al nimicirii ca toaca-n tâmplă-mi bate.
    Sunt căptușiți cu scânduri netrase la rindea
    frumoșii ochi ai casei, acum, carbonizați
    și nu mai strigă-n noapte cocoși de tinichea,
    și nu se mai îngroapă femeile-n bărbați.
    În galaxii străine sunt, parcă, rătăcit,
    mi-e sete, dar fântâna-i bolnavă de gunoaie,
    chiar aerul, de jale, e parcă otrăvit,
    și neguri mari ca șerpii pe drumuri se îndoaie.
    Ce-o să mă fac, femeie,-n pustiu-acesta orb,
    pe dealurile sterpe ca iepele bătrâne,
    căci, de-aș putea eu, satul să-l ar și să-l absorb
    încă ar fi o șansă și-n el aș mai rămâne.
    Dar nici măcar un clopot de moarte ruginit
    nu bate și nu-i strigă pe cei plecați departe,
    zadarnic din cetate cu satul am fugit
    căci nu mai e agonic, el a pășit în moarte.
    III
    …Dr cine, locuiește aici, întreb sacâmul
    și unde e stăpânul ce-n lut te-a răsădit ?
    cu crengile în lacrimi se tânguie bătrânul,
    stăpânul meu, băiete, cu satul a fugit
    și m-a lăsat de strajă în poarta putrezită
    să reazem amintirea căldărilor cu vin,
    e prispa năruită, ograda-i risipită
    și șerpii o împroașcă cu bale de venin.
    Te-ntoarce în cetate la rosturile tale,
    fântânile-s uscate ca pieile de cal,
    pe deal nu mai ard focuri păzite de vestale,
    nu te întoarce-aicea la starea de-animal.
    Bocește, trist salcâmul, cu lacrimi de mătasă
    mă-mbracă și-mi sărută cu ramurii privirea,
    băiete,-n casa asta mai locuiește-o casă
    pe care-a blestemat-o, acum, dumnezeirea…
    (17.XII.1982.)

    Lacrima casei
    În casa ruinată mai locuiește-o casă
    și încă mai respiră-n pridvoru-nnegurat
    și fulgerul și ploaia pe umeri o apasă
    și-i strigă-n bătătură, ca-n posturi un soldat.
    Îi sunt pereții rană și varul explodează,
    ca un puroi se scurge lumina-n ochi de geam
    și-o ocolește umbra când soarele-n amiază
    e-un cal de foc ce paște, desferecat din ham.
    Prin colțuri, cresc în tihnă și-n mare armonie,
    șerpoaice care fată de zece ori pe an
    și șerpii și gândacii în lutul ei învie
    și-n fruntea unei turme stăpân e-un șobolan.
    Ograda-i infestată de buruieni sihastre,
    de sete urlă pomii și se stârpesc de fruct,
    când curcubeul sună în zările albastre
    se surpă peste dânsa precum un viaduct.
    Dar eu o văd cum trupul spre poartă își târăște
    ca un olog ce, încă, nu-i vindecat de drum,
    ea, casa, ruinată, după stăpâni tânjește
    și lacrima-i îi strigă de prin cetăți de fum.
    Căci va veni și ziua când va pleca din sat
    această casă care mai locuiește-n casă
    și va rămâne satul un descăpățânat
    fără de cuib statornic, fără sicriu și masă.

    ION IANCU LEFTER – (18.XII.1982, din volumul „Starea de dor”
    A consemnat Elvira Lefter, Vaslui, 30.05.2017.

    Reply
  • 30 mai 2017 at 14:32
    Permalink

    Din păcate, abia azi, am citit scrisoarea plină de regrete, ce a fost trimisă Ziarului de Vaslui” de către doamna Elena Crăciun Lefter, în care deplângea moartea prematură a fratelui ei, poetul Ion Iancu Lefter. Citez din scrisoare : „Timpul trece, ne despoaie ca un hoț și ne lasă în urma lui, dar singura comoară ce nu ne-o poate lua este comoara amintirilor.” Este de datoria mea să fac publică „strădania” doamnei Crăciun Elena „de a păstra comoara amintirilor,” prin SCOATEREA LA VÂNZARE a casei părintești, din Gura-Albești. Nu „timpul ne despoaie ca un hoț de amintiri”, ci sora poetului. Cu câteva zile în urmă, s-au dus acolo niște tineri, ce-ar fi vrut s-o cumpere. Tranzacția nu s-a făcut, cumpărătorii s-au răzgândit în ultimul moment, deși locul, pârâul, via și casa le-au părut a fi romantice. Cu siguranță, părinții și fratele ei din cer s-au așezat la poartă și n-au putut îngădui înstrăinarea sufletului lor. Este de dorit ca doamna E.C.L. să ia lacătul de la poartă, să pună cheia deasupra ușii, să-i lase pe cei ce s-au născut și au trăit acolo mulți ani, chiar dacă nu sunt proprietari cu acte, să intre și să se adăpostească, măcar când se întorc, pe ploaie, de la cimitir. Cu siguranță nu vor prăda comoara ce le este sfântă și lor. Am intrat, mai demult, în curte, împreună cu câțiva membri ai Cenaclului „I.I.Lefter”, am stat pe prispă la umbra a patru molizi mai mari de cât casa, răsădiți de mâna lui Ion și ne-am amintit, la un pahar de vin și un colac, prin vers și cânt, de dânsul. A deranjat-o îndrăzneala mea și, la scurtă vreme, a pus molizii la pământ. Au rămas mărturie cioatele. Este de necrezut că, în timp ce autoritățile locale și vasluiene, au făcut, din Căminul Cultural și Biblioteca Comunală din Albești, în memoria poetului, „Centrul Cultural Ion Iancu Lefter”, sora lui vinde, fără remușcări, pragul părintesc, ce ar fi putut fi Casă Memorială. Nu sărăcia o împinge la acest gest necugetat, familia ei este bine situată. În memoria fratelui ei, au fost organizate nenumărate manifestări: comemorative, aniversare, concursuri de poezie, lansări de carte etc., dar niciuna nu s-a desfășurat la casa părintească, după moartea părinților, când doamna Crăciun E. a devenit moștenitoare cu acte. A pus lacăt pe poartă și a schimbat încuietoarea la ușă, să nu intre nici spiritele celor morți nici ale celor vii și, din păcate, nu a participat la niciuna din aceste manifestări. Recunoscând dreptul legal al doamnei Elena Crăciun Lefter la proprietate, aș vrea să aflu părerea cititorilor poeziei lefteriene, a celor care l-au cunoscut, al locuitorior satului Gura-Albești și al presei, cu privire la dreptul sentimental-omenesc al celorlalți : soție, nepoți, strănepoți de a păși pragul casei, și cu privire la dorința surorii de a vinde „COMOARA”. Amintiți-i, vă rog, că viața și moartea părinților și a poetului Ion Iancu Lefter NU SUNT DE VÂNZARE !!! Elvira Lefter, Vaslui,30.V. 2017.

    Reply
    • 10 iulie 2017 at 14:05
      Permalink

      Din fericire, înainte sa dau un răspuns acuzațiilor tale gratuite, mi-au apărut in vis părinții, fratele si bunica, care m-au sfătuit sa las mai bine spinii neudati, sa se usuce, căci din sămânță de spin tot spin va răsări si sa ud florile, ca sa înflorească. Tot ei mi-au spus ca, dintr-un suflet neîmpăcat, izvorăsc doar fapte si cuvinte rele, menite sa întineze memoria celor duși la ceruri si sa amararasca zilele celor care mai sunt in viata. Pentru ca si eu știu foarte bine cât de dibace ești in lansarea acuzațiilor,ce buna manuitoare a frazei instigatoare ești, ca ai o îndrăzneala nemaipomenita in a demonstra faptul ca ești deținătoarea adevărului absolut, nu ma tulbura acuzațiile tale nedrepte, nu ma înfurii, nu mai ripostez, nu vreau sa ma erijez avocatul eului meu. Mi-am propus sa tac, sa rabd, căci fructul îndelungii răbdări este foarte dulce si sa aștept ca vocea divina sa se facă auzita,cândva, si sa spună ea adevarul despre fiecare, fiindcă doar Cel de Sus este Calea, Adevarul si Viata.

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *