Adormirea Maicii Domnului- tradiţii şi obiceiuri de Sfânta Maria
Luni, creştinii ortodocşi, dar şi catolicii o sărbătoresc pe Sfânta Fecioară Maria, praznicul ortodox al Adormirii Maicii Domnului fiind foarte apropiat de ceea ce romano-catolicii numesc Ridicarea la cer a Fericitei Fecioare Maria. În conformitate cu Sfânta Tradiţie, Preacurata s-a săvârşit din viaţă ca orice fiinţă omenească, „adormind”, după cum indică şi numele sărbătorii. Ea a murit ca toţi oamenii, nu în mod „voluntar” ca Fiul ei, ci prin necesitatea naturii ei pieritoare, indisolubil legată de vremelnicia acestei lumi.
Ucenicii Mântuitorului au fost aduşi în mod miraculos la acest eveniment şi au fost cu toţii prezenţi, cu o singură excepţie, atunci când Maica Domnului şi-a dat ultima suflare. Apoi, ea a fost îngropată. Apostolul Toma a ajuns câteva zile mai târziu şi, dorind să o vadă încă o dată, i-a convins pe ceilalţi să deschidă mormântul Maicii Domnului şi au descoperit că trupul Ei nu se mai afla acolo.
Praznicul poartă numele de Adormirea Maicii Domnului, pomenind trecerea ei din această viaţă, cuvântul „adormire” traducând grecescul „koimisis”, care înseamnă adormirea întru moarte (de aici vine şi cuvântul „cimitir”). Biserica Romano-Catolică preferă să numească acest eveniment ridicare la cer (lat. „assumptio”, literal „primire” [în cer]) întrucât, ţinând seama de dispariţia corpului Ei din mormânt, consideră că Maica a fost înălţată la Cer cu tot cu trup.
La fel ca în cazul Naşterii Sfintei Fecioare sau al Intrării in Biserică, nici pentru praznicul Adormirii nu s-au găsit referinţe biblice sau istorice. Ortodoxia propovăduieşte că Maica Domnului este fără de păcat, dar şi că Preacurata a avut nevoie cu adevărat să fie mântuită de Hristos – mântuită de încercări, suferinţe şi moarte din lumea aceasta. Ea a murit cu adevărat şi apoi a fost luată la Cer de Fiul ei, ca Maică a Vieţii, şi ia deja parte la viaţa fără de sfârşit din Împărăţia Cerurilor, în Raiul promis tuturor celor care „ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păstrează” (Luca 11,27 – 28).
Sărbătoarea este precedată de 14 zile de post aspru, cu dezlegare la untdelemn şi vin sâmbăta şi duminica, cu excepţia praznicului Schimbării la Faţă (6 august), când credincioşilor le este îngăduit să mănânce peşte, indiferent de ziua în care ar cădea.
În România, Adormirea Maicii Domnului sau, după cum i se mai spune în popor, Sfânta Marie Mare este din cele mai îndrăgite sărbători ortodoxe, mai ales datorită evlaviei deosebite faţă de Născătoarea de Dumnezeu. Un foarte mare număr de biserici şi de mănăstiri poartă acest hram şi, în multe locuri, cu această ocazie se organizează pelerinaje la mănăstirile care-şi cinstesc astfel ocrotitoarea.
Credincioşii vin încă din preziua praznicului, în 14 septembrie şi participă la programul religios care, în multe lăcaşe de cult, cunoaşte un fast deosebit cu prilejul acestei sărbători. Astfel, slujba Vecerniei se prelungeşte cu o priveghere care în unele locuri durează până foarte târziu sau chiar toată noaptea. La slujba de înainteprăznuire se mai cântă în multe biserici şi mănăstiri din România şi Prohodul Maicii Domnului, o cântare special alcătuită pentru noaptea dinaintea sărbătorii.
În Banat, dar şi prin părţile Ardealului, în pauzele dintre slujbe, credincioşii cântă pricesne, imne religioase extraliturgice închinate Născătoarei de Dumnezeu, vorbind despre grija Ei faţă de oameni, dar şi despre dragostea profundă pe care cei evlavioşi o nutresc pentru Cea pe care o numesc Măicuţa Domnului. Unele dintre acestea sunt de o surprinzătoare familiaritate: „Am venit, Măicuţă, să ne mai vedem / Şi să-ţi spunem dorul pe care-l avem…”.
Tradiţii şi obiceiuri de Sfânta Maria
În satul tradiţional, în 15 august se deschidea un important sezon al nunţilor, acesta ţinând până la intrarea în postul Crăciunului. Tot de Sfânta Marie Mare se organizau târgurile şi iarmaroacele, iar perioada începută acum şi încheiată în 8 septembrie, numită între Sântămării, era considerată optimă pentru semănăturile de toamnă. Mijlocul lunii lui Gustar mai era văzut ca sfârşitul verii. De acum, bărbaţii din satele de odinioară schimbau pălăria cu căciula, pregătindu-se astfel pentru anotimpurile răcoroase. Cei care ignorau regula erau luaţi peste picior, iar lumea ştia că, după Sfântă Maria Mare, nu mai este bine nici să dormi afară, nici să te scalzi în apele râurilor.
Este momentul în care soarele văratec dă semne de osteneală, iar vremea se răceşte, mai cu seamă noaptea şi de dimineaţă. Până astăzi a mai rămas vorba din bătrâni legată de Sfânta Mărie şi de pălărie, rostită adesea cu referire la timpul care devine răcoros, deşi contemporanii nu mai poartă oricum respectivul accesoriu, şi nici căciulă până dă gerul.
În satele de demult, în dimineaţa zilei de 15 august, femeile mergeau la biserică şi împărţeau struguri, prune şi faguri de miere, apoi se îndreptau spre cimitir, ca să tămâieze mormintele. Tot de la Sfânta Marie se tocmeau pândari pentru păzitul viei.
