Şi îngeraşii au nevoie de îngeri…
Era o zi în care Biblioteca Judeţeană Vaslui organiza o frumoasă activitate de încondeiat ouă la care participau copilaşi de diferite vârste, acţiune la care am mers să fac fotografii. Atunci mi-au atras atenţia doi ochi mari, de culoarea cafelei care, văzându-mă că-i privesc – absorbită fiind de frumuseţea lor – mi-au răspuns imediat. Un zâmbet uşor timid şi, mai apoi, laaarg avea să-şi lase amprenta în sufletul meu, zâmbet al unei fetiţe parcă prea mici şi prea firave pentru cei şase anişori ai ei. Nu departe de ea… alţi doi ochi miraţi şi umbriţi de gene lungi mă priveau. Un alt trupuşor subţire, nişte mânuţe slăbuţe, dar acelaşi zâmbet cuceritor. Pur şi simplu am simţit să-mi întreb colega, pe Dana, de unde sunt musafirii noştri de astăzi. Mi s-a spus că de la Casa Agape, acolo unde am aflat ulerior că trăiesc în plasament 12 suflete, 12 copii de o candoare şi o drăgălăşenie greu de descris.
Avea să se scurgă ceva timp şi, odată cu începerea Bibliotecii de vacanţă, programul de vară al instituţiei noastre, să revăd ochişorii care, nu demult, mă cuceriseră. În fiecare zi, îngeraşii de la Casa Agape, câte doi de mânuţă, au venit la bibliotecă însoţiţi fie de asistentul social al centrului, Cătălina – o mână de om cu o inimă uriaşă, fie de câte un voluntar cu suflet extraordinar. Recunosc, nu m-am putut abţine şi am făcut tot posibilul să mă apropii de ei, să pătrund în universul lor. Cu toată sinceritatea spun că, din interacţiunile cu aceste fiinţe minunate, am învăţat enorm de mult… Văzându-i cum se comportă unii cu alţii, am învăţat ce este iubirea necondiţionată şi că o îmbrăţişare sinceră poate însenina întreaga zi canalizând gândurile şi atenţia către ceea ce contează cu adevărat, am învăţat că a aduce zâmbetul unui copil cu care destinul a fost cândva nedrept este una dintre adevăratele şi puţinele averi pe care le luăm cu noi dincolo… Ei mi-au predat, fără să aibă habar, lecţia umanităţii… Eu mă plec în faţa acestor copii pentru care grija şi dragostea frăţească nu înseamnă neapărat acelaşi sânge, mă plec în faţa celor de la Casa Agape, oameni extraordinari care, cu răbdare şi, mai ales, cu dăruire, le insuflă micuţilor dragostea pentru semeni, pentru lectură, pentru bunătate…
O parte din mine se întristează la gândul că, în curând, se va termina Biblioteca de vacanţă şi nu-i voi mai vedea zilnic pe îngeraşii de la Casa Agape, dar cealată parte promite că legătura cu ei nu va lua sfârşit. Din câte am înţeles, oricine îi poate vizita (anunţând în prealabil) şi face voluntariat (plimbări în Copou, ajutor la teme etc). Oricine poate fi îngerul unui îngeraş. Credeţi-mă… zâmbetele şi îmbrăţişările lor calde merită orice efort! (Alina Tanasă)
