La sfat cu Muntenarii

Cand eram de-o schioapa, visam vacanta de vacanta sa imi pot petrece saptamanile de libertate la tara, departe de „cutiile de chibrit” si „betoane”, de Flori, fete sau baieti, acolo unde dispareau colegii mei si de unde reveneau cu povesti care ma ajutau sa visez ” gura de rai” despre care citeam in carti. Am petrecut prea putin la strabunica mea din Vrancea, dar si acum revad scenele cand buncand ica ne oferea mancare gatita cu tot ce gasea in gradina, la masa de lemn din batatura si serile cu taclale sub cerul instelat. Dupa multi ani observ diferenta dintre acea unitate romaneasca despre care ni s-a povestit si picaturi din viata de zi cu zi ale unor oameni care aleg sedentarismul, intarind statisticile socio-economice negative atat de mult mediatizate.
Asa se face ca in comuna Muntenii de Sus, ca in multe comune din tara, ritmul vietii a incetinit, din peste 3700 de cetateni, cum aratau statisticile ca ar fi locuit in anii 2000, la aceasta ora mai sunt in jur de 2700. Printre acestia mi-am facut niste prieteni adevarati, care contribuie la o Romanie altfel, o Romanie simpla si echilibrata, mult mai aproape de fericire decat Romania de la oras.
Au fruntile brazdate de riduri, dar sunt atat de senini. Ii ascult cum isi fac planuri pentru zilele urmatoare, isi impart sarcinile, isi ascut simturile si se lasa intervievati ca si cum ar face asta zi de zi. S-au bucurat mult cand o profesoara care nu era de pe acele meleaguri, Daniela Adam, le-a propus sa faca parte dintr-un ansamblu folcloric . Nici nu si-ar fi imaginat ca in cei opt ani de activitate artistica, ar putea sa fie cunoscuti atat in tara cat si in strainatate, sunt atat de fericiti de ceea ce li se intampla, incat poti citi o bucurie oarecum copilareasca in ochii care oglindesc vieti de saizeci- saptezeci de ani. Contrar asteptarilor mele, ma contopesc intre vorbele povestitorilor, incat nu mai vreau sa plec, ci sa stau si sa profit cat pot de mult de vocile lor pline de optimism si hotarare. Ma documentasem putin despre originilea lor, incat sa pot puncta de ce se numesc ‘muntenarii‘ si sa ii provoc la vorbe despre viata de acum. Si nu pot decat sa subliniez ca acesti oameni frumosi sunt si harnici, si hotarati, si economi, asa cum sunt descrisi stramosii lor in analele medievale.
Sunt sute de ani distanta si iata-i atat de plini de viata si armonie cu tot ce li se intampla, incat mi-as dori sa ii pot clona si sa repopulez satele noastre cu ei, cei descrisi de poetii romani ca definesc cu adevarat spiritul romanesc.

I-am intalnit de foarte multe ori, la spectacole si evenimente artistice gazduite atat la muzeul comunei cat si pe alte scene. Dar intalnirea aceasta a fost una de suflet. Am dat un scurt telefon pentru a reusi sa ii revad pe cativa dintre ei si iata ca am fost invitata in mediul lor adevarat, acasa la bunica Lucretia. Suprinsa sunt sa descopar, in curtea animata de prietenii mei muntenari si branzoaicele de pe masa, un mic sanctuar dedicat traditiei. Bunica Lucretia a strans in toti anii sai de casnicie fiecare obiect cu rezonanta traditionala si istorica, incat sa isi poata face un mic muzeu. Si ma bucur atat de mult de naturaletea cu care bunica Lucretia iubeste fiecare lucru strans in muzeul sau. Nu este primul muzeu pe care il vizitez, sunt cadre didactice care au pus bazele unor astfel de expozitii in scoli. E laudabila activitatea lor, dar ma inclin cu respect in fata bunicii de 73 de ani care nu cere nimic pentru a-si mentine micul muzeu.
„Mi-a placut sa strang, sa ma uit la ele, asa cum au fost facute si sfintite de parintii si bunicii nostri. In fiecare zi intru aici si verific daca este curat, daca mai trebuie sa mai scriu cate ceva, sa nu le pierd rostul. M-am gandit ca trebuie sa fac asta odata, cand, facand curatenie in pod, am gasit multe obiecte ce apartin familiei. Nu puteam sa le arunc, erau prea vechi si atat de pline de istorie, ca mi-am luat inima in dinti si am gandit sa fac o camera doar cu ele. Mi-e drag sa le privesc si sa am grija de fiecare”, imi spune bunica Lucretia, mangaind fiecare obiect valoros din colectia adunata peste ani.
O simt atat de plina de energie, incat o intreb ce o tine in priza. Imi zambeste si spune ca la treizeci si trei de ani avea de hranit noua copiii. ‘Nu aveam atat de multi bani, de aceea facusem un program strict de gatit, luni fierbeam fasole, marti cureci, miercuri carcioafe, joi si vineri bors cu fasole si mai taiam cate o gaina la final de saptamana’. S-a iubit cu omul ei de la inceput si au vrut sa ofere fiecarui copil un drum in viata. Si au reusit, caci determinarea cu care au crezut ca pot atunci cand erau tineri o regasesc acum, in 2014, in ograda lor. Nu ma tem sa o intreb daca este nostalgica dupa acele vremuri, dar ma surprinde raspunsul. ‘Nu e rau nimic acum. Nu stiu daca as fi putut sa cant si sa ma bucur de ceea ce am acum daca aveam acelasi regim. Am invatat atunci sa apreciez casa si masa, dar ceea ce se intampla cu tineretul nostru nu e datorat decat fuduliei. E prea mare fudulia, se duc toti in targ, se intorc cu autobuzul si ma intalnesc cu ei. Ii vad cu sacosele pline, cumpara de toate dar nu cele necesare, cumpara pana si apa plata. Dar nu am fantana in gradina, ce-mi trebuie mie, te doare in pantece?’ Si realizez cat adevar regasesc in aceste exemplificari. Pe buna dreptate, ce ii trebuie omului care locuieste la tara apa plata sau banana, cand are in curte si fantana si fructe sanatoase, mai ales atunci cand munceste iar natura il rasplateste. Bunica Lucretia are pensie de 350 de lei, iar postasul ii aduce o pensie ceva mai mare sotului, asa incat sa mai stranga pentru nepoti 50 de lei. Nu se plange o clipa, desi primeste in casa sa nepotii de la toti cei noua copii. Durerea mare este ca au plecat multi din ei peste hotare, nu ii judeca, vede si ea cat de greu traieste lumea, dar crede cu adevarat ca s-ar putea face mult mai multe pentru a se intemeia o viata aici, asa cum a reusit ea.
Armonia o ai atunci cand ai incredere in tine, asta am inteles de la bunica Lucretia.

A fost maistru la mobila si sef de centrala timp de optsprezece ani. Dupa o postliceala si scoala de maistri, precum si alte studii pana la patruzeni de ani, constientizeaza ca niciodata nu i s-a spus ce trebuie sa faca. Era responsabil. Cuvant cheie pentru tinerii de astazi, care, pusi in fata furtunilor vietii, dau bir cu fugitii. Din pacate nu pleaca prea departe, ci in curtea Agentiei Judetene pentru Ocuparea Fortei de Munca sau Agentiei Judetene pentru Presatii Sociale, se bucura pentru fiecare ajutor inventat de stat, incat sa isi poata prelungi copilaria pana la adanci batraneti. ‘Am facut si scoli de partid. Nu imi este rusine sa o spun, acolo am invatat cum sa mint dar si sa imi stiu lungimea nasului. Si cand eram ucenic, nu stateam cu mana intinsa, trebuia sa arati ce stii, iar daca nu stiai, tot trebuia sa te misti, sa arati ca vrei. M-am implicat in toate activitatile din afara programului de lucru, tot la unitatea la care am lucrat. La centrala termica m-am ocupat de echipa de fotbal dar si de sah. Am pus bazele unui ansamblu folcloric la unitate si am dus echipa in toata tara.’ Imi povesteste cu atata rapiditate si verva totul, incat nu mai fac fata si las pixul deoparte, prefer sa ii privesc ochii atat de fericiti. Concluzionez clar ca fericirea pentru nea Ion este, defapt, alegerea facuta de el, in orice moment, altfel nu as putea sa explic exuberanta cu care reface firul vietii sale, fara sa aiba resentimente. E natural si nu ascunde decat poate greutatile care i-au intarit convingerea in proiectele sale.
„Cand inchideam ochii, vedeam scandurile”
Redescopar meseriile care ne-au definit pe noi, romanii, discutand cu acesti oameni frumosi. La varsta lor, nu regreta decat ca nu au cui sa transmita pasiunea de a munci si de a lucra cu atata bucurie si multumire incat sa fie siguri ca pot contribui la un echilibru in societatea in care au trait si s-au format ca oameni. Mirosul lemnului l-a determinat pe Radu Vasile, triscar in cadrul ansamblului Muntenarii, sa stie ce vrea. Pare trist, dar descopar, pe parcurs, ca nea Vasile nu este decat realist si atat de multumit cu ceea ce a reusit in viata, incat nu simte nevoia sa se exteriorizeze.
‘Dupa armata si ciobanie, am ales tamplaria. Mi-a placut din scoala. Cat am fost cioban, ma uitam tot dupa lemn. Cand inchideam ochii, vedeam scandurile, atat de mult imi placeau. In atelier miroase mai bine ca oriunde. Toti cei paisprezece ani la Cooperatie au fost frumosi pentru mine. Aveam si oi, si lucram. In 1994 aveam sectie la Brodoc, cu cinci oameni in grija. M-am imbolnavit din cauza unei raceli, si am ajuns sa descoper ca am diabet, doctorii tinandu-ma patru luni in spital. Nu m-au mai lasat sa fac vreun efort, mi-au cerut sa dau in primire tot ce am avut in lucru. Fac insulina de patru ori pe zi, dar cand ma gandesc la lemn imi trec toate supararile.’
S-a protejat sufleteste, facandu-si un mic atelier in casa sa, unde mai face cate ceva, atunci cand ii mai trece cate un vecin pragul si apeleaza la el. Dar a renuntat sa mai faca usi sau geamuri, doar sculptura. Imi povesteste cum a ramas impresionat de un interviu pe care l-a vizionat la televizor, cand era prezentat un sofer care in timpul liber sculpta diverse, ca avand ‘maini de aur’. ‘Cum el, sofer, sa aibe mainile de aur, cand eu, zeci de ani facand asta, sa nu am asa ceva, adica ce am eu, maini de praz?!’.
Nu este invidie, e doar supararea ca el nu a reusit sa mai faca un scaun de anul trecut, suparare ca nu a reusit sa transmita mai departe placerea meseriei incat sa demonstreze ca mult mai multi tineri ar trebui sa se implice in aceasta meserie. Si totusi a transmis darul tamplariei unui alt triscar din ansamblu, oarecum mai tanar decat el.
„Mie mi-au placut geamurile. De mic ma uitam la ele si ma intrebam cum sa le fac profilul”
Iata cum ii provoc pe cei doi triscari sa isi aminteasca cum au inceput ei sa se cunoasca si cum si-au facut meseria cu placere, atat incat si astazi, trecuti de varsta pensionarii, simt nevoia sa mai lucreze cate ceva. Nu e pentru ca doresc sa se simta utili, pentru ca muncesc si in propria ograda, ci pentru ca si-au insusit atat de bine meseria, incat s-au lasat purtati de dorinta de munca si de pasiunea de a mangaia lemnul si a transforma ceea ce simt in practic. Stand de vorba cu ei, as vrea sa cred in statisticile americane care scriau recent ca pana in 2022 se estimeaza ca vor aparea sute de mii de locuri de munca pentru sculptori. Maistri care sa predea am aveam, chiar aici, la Muntenii de Sus.
„Niciodata nu m-am gandit sa merg la oras”
Sunt trei triscari in ansamblu. Cel de-al treilea a fost cioban pana la varsta de 35 de ani, cand a invatat alta meserie, cea de macelar. A facut asta pentru a-si intretine familia, pana la pensionare. Dar placerea de a canta la trisca l-a facut faimos cu multi ani in urma, cand in curtea casei parintesti au poposit cativa membri ai ansamblului Doina Moldovei de la Iasi. L-au inregistrat si i-au propus tatalui sau sa il lase sa faca parte din acest grup. Imi spune foarte senin cum i-a refuzat tatal sau. ‘Nu, daca el pleaca, ce fac cu oile?’ Nu ii pare rau deloc, mai ales ca ar fi avut ocazia ulterior sa locuiasca la oras, fiind si macelar, meserie nobila odata.’Patru frati am fost acasa, dar nu am vrut odata sa plec mai departe de curtea noastra, mi-am dorit doar sa fiu ca tatl meu si sa imi fac un rost. Am avut timp si de cantat, nu conta cata treaba aveam’.
„Cant oriunde m-as afla si imi trec toate durerile”
Au reusit impreuna sa formeze o familie, fiecare dintre ei gasindu-si izvor de reculegere si reincarcandu-si bateriile alaturi de colegi, atunci cand acasa au fost provocati de destin. Fodut Mioara este privighetoarea ansamblului, cea care ii bucura pe toti cu vocea sa. Si-ar fi dorit sa studieze mai mult, sa poata termina o scoala incat sa isi valorifice talentul mostenit de la mama sa. Mama care ii canta de mica si de la care a invatat ca atunci cand apar problemele, acestea pot fi alungate prin cantec.
„Culmea este ca nu pot retine un lucru despre care aflu prima data atat de bine cum pot invata un cantec. Stiu sute de cantece si nu m-as fi gandit vreodata ca voi merge in lumea larga si voi putea sa ma pot deschide pe scena asa cum stiu acum, dupa cinci ani alaturi de muntenari. Desi sunt venetica, m-au primit cu bratele deschise si ma simt ca acasa.” Privirea si vocea plina de rezonanta ma conving ca intr-adevar linistea interioara o poti avea doar cand crezi in armonia din jurul tau. Nu intamplator acesti oameni atat de complexi si totusi atat de simpli, s-au intalnit cu ani in urma in acest ansamblu. Matusa Mioara merita mult mai mult, ascultand-o interpretandu-ne ‘Padure cu brazi umbrosi’, merita sa fie cunoscuta de mult mai multa lume, sa cante pe mai multe scene, dar este multumita cu ceea ce are, cu deplasarile in tara, unde imi spune ca se incarca pentru viata de zi cu zi.
Aceasta simplitate nu este una de fatada, caci bucuria si zambetele lor intampina resentimentele si gandurile negative. Au invatat prin maturitate si incredere sa lase loc fericirii , desi uneori problemele au fost inevitabile.
‘ „Asa ma stiu, plina de viata”
La 57 de ani, Maria Vartolomei simte ca are un rol important: sa transmita stafeta mai departe. Si asa se face ca baiatul ei de 20 de ani joaca in cadrul ansamblului, unul din unicele dansuri din Romania, Randurile, tot ca partea integrata din Muntenarii. Nu prea are timp sa se uite la televizor, mai ales ca simte ca nimic nu e bun in Romania acestei generatii. „Muncesc atat de mult, incat prefer sa ajung in pat si sa dorm direct, fara sa mai ascult minciuni. Imi place aici, in satul meu, unde stiu cum sunt ai mei consateni, fara sa mai fiu nevoita sa aleg intre nemernici”.

Acesti oameni imi spun cu talc cum parintii lor s-au straduit sa le ofere un viitor precis, ceea ce au facut si ei pentru copii lor. Astazi e greu sa iei decizii potrivite, dar de la ei invat ca alegandu-ne un mediu simplu, natural, placut, respectiv prietenii, activitatile si profesiile pe placul nostru, putem sa practicam si noi acest sport al fericirii. Intr-adevar, fericirea este o stare care trebuie protejata atat de propriile ganduri negative cat si de ale celor din jur. Muntenarii nu se lasa dezamagiti de nimic, nici macar de faptul ca au copii plecati in strainatate, mai mult, sunt mandri ca “oamenii de la noi”, romanii, au valoare si dincolo de granitele tarii.

(Text: Maria Costea; Foto: Sorin Furcoi)