Bătălia de la Podul Înalt – o istorie de 541 de ani

“In zilele albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloată, ca lupii flămânzi “ – Nicolae Iorga

În zorii zilei de 10 ianuarie 1475, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adăuga lipsa alimentelor și a odihnei. Natura parcă-i ura la rândul său pe turci, deoarece cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând luncă într-o mlaștină vâscoasă în care se putea împotmoli și un șoarece. Conform cronicarului turc Kemal Pașa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți. Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune deținute de voievod. Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovensti, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un “buluc” compus din ieniceri de elită “pentru al căror suflet bătălia era o plăcere”, și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor.

Manevra albanezului turcit pare să reușească pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor. Lupta se transformă într-o încleștare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul înalt. Conștient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, Măria Sa odona ca sătenii plasați pe dealurile din față să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume. Turcii mușca momeală crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de apărare. Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezandu-le orice eventuală retragere. Furia moldovenilor nu cunoaște margini, masacrarea invadatorilor continuă cu frenezie. Totul se transformă încet, încet într-o masă amorfă în care urmașii dacilor liberi dezlănțuie asupra Semilunii un adevărat Armagheddon mobil făurit din ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri școliți în academii militare să devină ași ai iataganului, este zdrobită fără drept de replică.

Pierderile sunt uriașe. Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirmă că atunci au fost tăiați 40.000 de vajnici ieniceri și spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Șocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci intră în panică și fug dezordonat. Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență sunt sortite eșecului. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. “Niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de infangere”, bocea într-o cronică mama sultanului Mahomed Fatih. În timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul sau: “Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Șiretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau căi mai iuți, sau au fost înecați”. Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră, turcul scriind despre trista soartă a turcilor după încheierea bătăliei. Aflăm așadar, că otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. Ștefan cel Mare a tras în țeapă toți prizonierii turci, în afară de câteva pasale. Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turcești care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlănțuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordonă stangerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc…

Victoria zdrobitoare are reverberații în întreagă lume. Cei mai fericit sunt creștinii sârbi, bulgari, greci și armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primește laude și aprecieri din Persia până la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios și îl numește “Atletul lui Christos”. Cronicile se întrec între ele în laude și mulțumiri la adresă domnitorului.

În anul 1975 a fost dezvelită statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare din ansamblul monumental Podul Înalt, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la victoria moldovenilor conduși de Ștefan cel Mare. Statuia este amplasată pe un soclu înalt de 8 metri, îmbrăcat în marmură, la capătul unui lung șir de trepte, de asemenea învelite în marmură. Realizată din bronz, operă a sculptorului Mircea Ștefănescu, statuia are înălțimea de 6,90 metri, și o greutate de 19 tone. La baza ansamblului monumental se află o frescă, realizată de asemenea din bronz, prezentând o scenă în care voievodul primește solia turcilor și o scenă în care Ștefan se află în mijlocul oamenilor de rând.

Sursa: wikipedia.com, descopera.ro