Am jucat în hora celor cu inima română

Azi am simţit istoria cum vine din neguri şi ne îndeamnă să-i citim paginile scrise cu sânge şi sacrificii…Azi m-am alăturat celor mulţi , oamenilor simpli dar cu inima în palmă , la vedere , să spun că sunt român , un român vasluian , care nu-şi uită originile…
„Câte doi , câte doi , în hora strămoşească
Hai , români să facem roată , neamul să trăiască !”.
Nu am coborât dintr-o caleaşcă poleită cu aur , nici n-am suspinat de dor aşteptând prinţul visat să vină călare pe un cal alb. Nu , mai degrabă fac parte din neamul lui MOŞ ION ROATĂ , cel care a dus bolovanul în spate , nu că nu înţelegea sensul Unirii, ci, mai degrabă, înţelegea că întotdeauna greul va fi pe umerii celor mulţi şi bolovanul doar ei îl vor duce. Sunt din neamul simplu al lui Roată şi simt asemeni moşului meu româneşte . Simt că sute de ani au trecut şi că noi, cei care am venit din urmă , avem datoria de a respecta actul Unirii şi amintirea celor care au semnat acest act.
Sunt din neamul Vasluiului, ţinut de legendă şi cântec, dar şi ţinut atât de defăimat în ultimul an. Tocmai de aceea, astăzi , când m-am prins în HORA UNIRII, în Centrul Civic al oraşului, i-am avut alături pe marele om politic Mihail Kogălniceanu, cel care a copilărit în satele noastre , m-am uitat cu dragoste şi admiraţie la primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, pe care pământul vasluian l-a hrănit cu dragoste de neam şi i-a dat bunătatea pâinii muncite de mâinile răzeşilor de pe Valea Bârladului. Lângă mine, în hora amintirilor, am zărit-o diafană şi dulce pe fiica Soleştilor, prima doamnă a României.
Da, am jucat HORA UNIRII la Vaslui, deşi Unirea s-a sărbătorit în oraşele simbol : IAŞI, FOCŞANI, BUCUREŞTI. Deşi frigul trebuia să ne ţină în case , am ieşit în Centru şi am cântat Hora Unirii şi am jucat alături de vasluienii mei. Şi nimeni nu a râs, nimeni nu s-a dat deoparte, când şiragul mare cuprindea mâna lângă mâna, inimă lângă inimă, simţire lângă simţire.
Azi am jucat Hora Unirii în Vaslui, am gândit şi am simţit româneşte. Am fost mândră că nu eram singură: marea masă de oameni erau vasluienii mei, oamenii care nu-şi uită istoria, nici pe cei ce au scris-o. Să nu uităm niciodată că „ÎN UNIRE STĂ TĂRIA!”- puterea unui popor.
Din norii cenuşii zâmbeşte CUZA, zâmbeşte Kogălniceanu şi , parcă îi aud spunând cu mândrie: „Aceştia sunt vasluienii mei, cei mulţi, nu cazurile izolate pe care lumea le scoate în evidenţă”. Bravo, oameni buni, cu români ca voi nu am teamă!  (Angelica Manole)