Puritate morală

 Dragostea, sub toate formele ei, este drumul

 unic care duce spre puritatea morală…

 

Poți șterge lacrima, chiar și atunci când ea capătă  culoarea trandafirului, dar, cu siguranță, nu poți șterge amintirea vie din suflet și nici golul lăsat, în urmă, de pierderea cuiva foarte drag inimii tale, nu-l poți umple vreodată, mai ales, atunci când te leagă dorul nestăvilit și puterea sângelui.

Poetul Ion Iancu Lefter a avut o sensibilitate aparte în privința trecerii implacabile a timpului. Cu mult prea devreme, se tot gândea la propriu-i sfârșit și la mersul vieții către moarte, capăt și culme, de unde nu se mai întoarce nimeni… De multe ori, mergea, însoțit de către cumnatul său, la mormântul bunicii noastre, Ioana, si, aici, avea obiceiul sa fumeze și să arunce mucurile țigărilor alături de mormântul ei. Cumnatul lui se supăra pe el, considerând gestul său ca nepotrivit într-o asemenea împrejurare. De fiecare dată însă, Ion îi spunea: lasă, cumnate, că bunica nu se supăra! Ea știe, așa cum și eu știu, că aici, lângă ea, îmi voi dormi somnul de veci…

Cu numai 11 luni înainte de fatidica zi de 1 martie 1990, când Ion Iancu Lefter și-a găsit tragicul sfârșit sub roțile unei mașini ucigașe, poetul a avut o sumbră presimțire, la înmormântarea vărului nostru, Neculai Rusu, alimentată fiind și de versurile scrise cu mai mult timp în urma: “Fluiere dulci a moarte îmi cântară / într-un târziu de vreme indecisă / când gându-mi măcinam ca într-o moara / și-l spânzuram de creanga interzisă. / Nu ma-ndoiam deloc de moartea mea / era precum te-ai duce la cosit / sub arcuri mari de tei și peruzea / cu-n soare trist în sânge năruit…”. Atunci, în momentele acelea, de adânca tristete, lacrimile amare și dureroase, ce curgeau din adâncul inimii sale, i-au acoperit nu numai sufletul, ci și privirea și glasul, încât, troparul scris și dedicat lui Neculai, nu a reușit să-l mai rostească. Măreția sentimentului fratern, caci l-a considerat fratele lui mare, și puritatea sa morală și-au spus cuvântul. Abia în drum spre casă, răvășit și îngândurat profund, a spus doar atat: “eu sunt cel ce va urma…”, vorbe ce ne-au adus fiori reci în toată ființa noastra, reducandu-ne la o totală tacere și la gândul că fiecare dintre noi, pe rând, vom păși dincolo de împărăția cerurilor, în lumea veșniciei… Iată troparul scris în memoria celui care a fost vărul nostru, Neculai, plecat la cele veșnice la numai 54 de ani, pe 2 aprilie 1989:

“De-aș fi avut, în plus, un strop de viață,

ți l-aș fi dat, căci frate îmi erai,

să nu mai văd lumina cum te-ngheață

și te plantează  Dumnezeu în Rai.

Dar viața noastră este calculată

în porții stricte, după rețetar ,

nu poate fi, la piața, cumpărată,

chiar dacă-s miliarde-n buzunar.

Nici nu se poate da cu împrumut

și nici de moștenire nu se lasă,

zgârcenia aceasta m-a durut

și gem, ca-ntr-un mormânt, la mine-n casă.

O cruce neagră zboară către tine

și-n zbor dizlocă cârduri de cocori,

e-o primăvară cu lumini divine

si, sigur, este-o crimă ca să mori.

Cât spațiu ocupai pe-acest Pământ,

cât aer consumau plămâni-ți oare,

n-ai detronat, din biblii, nici un sfânt

și n-ai râvnit vreun loc în calendare.

De unde-atunci, spre tine, -atata ură,

încât cu viața trebuie să plătești,

de ce-ai călcat în neagra ei spărtură

când ai știut c-o să te prăbușești ?

Un înger-demon sau profetul-drac

te-au smuls din infinita ta ogradă,

pe ramuri, triste, vrăbiile tac,

bocesc copacii, -n șoaptă, în livadă

și sufletu-mi e-n stare de revoltă,

nu am pe nimeni, încă, să acuz,

invers răsare soarele pe boltă

și clopotele-mi bubuie-n auz

și lacrimi n-am sa te îngrop în ele,

sunt râurile seci, izvoare nu-s,

se-nalță fumul morții în inele,

pe prispă plânge, răstignit, Isus.

Ma iartă, dar, acuma, când cobori

pe drumuri, care duc în Iad sau Rai,

ca un copil purtat de subțiori

ce se numea, odată, Neculai…”

(Elena Lefter Craciun, sora poetului)