Printează acest articol Printează acest articol

Moartea, ca un pachet de biscuiţi

…Nu înţelegea ce voiau cei doi indivizi îmbrăcaţi în straie ponosite, care o convinseseră să-i urmeze, amăgind-o că este aşteptată de o cunoştinţă. Cei doi o duseseră într-un subteran insalubru, unde schimbaseră vocea mieroasă de până atunci cu una gravă, proprie celor care se simt stăpâni pe situaţie şi ştiu că se pot juca nonşalant, cu cei care le-au devenit victime, precum mâţa cu şoarecele.
– Gata cu mofturile, dezbrăcarea! Hai, că de când aşteptăm noi o prospătură ca tine, ai să vezi ce pricepuţi suntem noi să te… Nu beli degeaba ochii spre locul pe unde am venit, n-ai nici o şansă, în hruba asta nici pasărea nu intră…

…Chiar şi păsările ar trebui să aibă o duminică a lor. Obosite de atâtea anotimpuri, obosite de atâtea spaime, păsările ar avea cu siguranţă dreptul la o duminică. Ar merita o duminică. Iar această duminică ar trebui să fie doar plină de soare, să le usuce penele răvăşite de atâtea ploi, să le lase să plonjeze în nemărginit din orice direcţie. Pentru că păsărilor nu trebuie să li se interzică libertatea. Ele trebuie să zboare. Să zboare şi să cânte. Pentru că nimeni nu are voie să lovească o pasăre…

– O să te lovim, dacă nu faci ce-ţi spunem noi. Te batem de te zvântăm. De-aicea, nu te-aude nimeni. Putem să facem ce vrem cu tine, putem să te dăm şi prin maşina de tocat, că tot nu aude nimeni ce facem noi! Hai, n-o mai fă pe mironosiţa şi dă-ţi jos bulendrele, nu te mai scânci de parcă ţi-am cere să faci nu ştiu ce… Sau ce-ţi închipui, ce prostii îţi trec prin cap, tu chiar ai impresia că noi habar n-avem că voi, şmecheroaicele din ziua de azi, ştiţi deja de la doişpe ani ce-i asta – şi îi arătă despre ce era vorba, scoţând-o pentru câteva clipe din pantaloni – crezi că îţi merge cu văicăreli şi sclifoseli din astea? Hai, că deja mi s-a pus pata, tu mă mai perpeleşti mult?
Apoi, lovind-o năprasnic peste faţă, îi şuieră:
– Na, asta poate o să te convingă!
Ea se ghemui într-un colţ, atingând cu ceafa peretele rece. Chiar şi de la câţiva metri, le simţea celor doi mirosul de transpiraţie şi de nespălat. Celui care o lovise îi distingea doar contururile, pentru că întreaga zonă era luminată doar de o lumânare anemică. Dacă cel care îi vorbise denota doar o cultură minimă şi o educaţie aşijderea, celălalt părea şi mai damblagit, el însoţind cuvintele tovarăşului său doar de reprize sacadate de râs fără noimă, de om bolnav.
– Iar tu taci, mă, nu mai râde, dacă vrei să ţi-o dau pe gagică şi ţie o dată… Ce-i aşa amuzant, că eu mă cert cu o târfuliţă ca asta, ca să ne dea şi nouă ce dă la ceilalţi? Şi de ce, fa, nu vrei să ne dai şi nouă, că suntem mai răpănoşi şi n-avem bani, ce, ai vrea cumva să te ducem la Hotel “Unirea”, să facem baie înainte de treabă, ce-ai vrea? Hai, până nu-ţi mai trag una peste nasul ăla, de nici şosetele lu’ tac-tu n-ai să mai poţi să le miroşi!

…Alergase în neştire prin iarba mare iar apoi se aruncase în ea, mirosind-o. Trăgea adânc în piept misterul ierbii, care o făcea să zâmbească. Era ceva înnebunitor, ceva de nezis la nimeni, o mireasmă de iubire şi sublim, era ca şi cum infinitul ar fi făcut tumbe, printre trifoi şi păpădii, era ca şi cum prin acea iarbă ar fi poposit chiar stelele de noaptea trecută, după ce, cochete, îşi dăduseră prin sân cu parfum de cer… Dincolo, pe cuşma dealului, alături de soarele care asfinţea, era vârsta ei de om mare, care o chema către ea şi încerca să o smulgă din braţele copilăriei… Dar ea nu, nu voia să se ducă, era atât de bine acolo, în iarba jocurilor sale de copil… Vârsta periculoasă de pe cuşma dealului, care-şi semeţea, arogantă, importanţa, o speria, o înfiora numai cât se gândea la ea… Nu simţea nici o tentaţie spre a deveni adult, dimpotrivă, aceasta îi părea o vârstă ciudată, în care i s-ar fi putut cere ceva ce ea încă nu ştia oferi. Nu ştia, nu voia sau nu înţelegea de ce ar fi trebuit să le dea, celor care ar fi cerut, suvenire sfinte ale trupului său care încă nu cunoscuse deplina pârguire, suvenire sfinte dintr-un sipet al cărui cifru încă nu îl aflase…

– Haide, ne dai ce ascunzi sub cârpele alea, sau ne luăm singuri?
O lovi din nou, iar ea căzu. Un pumn, un picior, un pumn, un picior… Loviturile cădeau ca o grindină blestemată. Datorită fricii care o cuprinse, începu să dea jos câte o haină de pe ea.
– Aşa, fata taichii, acu’ mai vii de-acasă!, rosti din nou huiduma. Bă, Neofalină, ia du-te şi mai adă o sticlă de rachiu de ăla de care bem noi, de pufoaică, trebuie să ne cinstim, că se anunţă distracţie mare!
După plecarea acestuia, rămaseră singuri. Tânăra mai avea pe ea doar chiloţii şi sutienul. Tremura toată, şi de frig, şi de frică. Bruta se aruncă asupra ei, îi smulse chiloţii, după care o pătrunse nemilos, nelăsându-i nici o speranţă. Iar ea plângea. Plângea de durere, de ruşine, de dezgust. În puţinele rânduri când se gândise până atunci la acel moment, şi-l închipuise cu totul altfel. Ar fi trebuit să fie lângă un băiat tandru, care să o sărute şi să o alinte, undeva pe o pajişte, poate chiar pe pajiştea copilăriei ei… Acum, când deschise ochii plini de lacrimi, văzu doar o grotă ciudată, pe ai cărei pereţi lumina palidă a lumânării proiecta umbrele dansului grotesc execuat deasupra sa de acel monstru urât mirositor. Durerea continua să sape în ea ca un sfredel. După un timp, matahala termină. Se scutură şi se ridică de pe ea. Fata se simţea ca o bucată de hârtie igienică. Între timp, venise şi celălalt, cu rachiul.
– Hai, ia şi bea şi tu, că trebuie să participi şi tu la chef!, îi spuse mizerabilul ei partener de mai înainte, forţând-o să bea câteva gâturi de băutură. Iar acum hai mă, treci şi tu, e rândul tău, fir-ai al dracu’!, îi zise amicului său.

Amici? Nu e greu să ai amici. Ţi-i poţi face la tot pasul. Este mai greu să ai prieteni adevăraţi. Prieteni care să te ştie şi să te înţeleagă cu tot cu defectele tale, prieteni care să ştie când plângi şi când râzi, prieteni care să alunge frigul şi întunericul din jurul tău. Fără prieteni, rămâi singur de tot, singur în faţa unei lumi neînduratoare, care nu se va sfii nicicând să-şi arate cruzimea ori indiferenţa…

– Indiferent de orice, eu tot i-o mai dau o dată, zise zdrahonul, după ce Neofalină termină şi el. Că tare mai e fierbinţică fata asta. Şi cred că ăsta va fi ultimul număr. Pe seara asta, pentru mine, şi ultimul din viaţa ei. Că doar n-o s-o lăsăm să mai scape, nu-i aşa, Neofalină? Fătuca asta ne-a văzut mutrişoarele şi, la câtă încăpăţânare a arătat ea în seara asta, primul lucru pe care l-ar face după ce i-am da drumul ar fi să se ducă glonţ la poliţie, să ne “dea în primire” la gabori. Şi ar fi păcat de noi să ne irosim viaţa pe la pârnaie, nu? Uite-aşa, fetiţă, îţi place să faci dragoste cu băiatu’, ia spune? Neofalină, tu dă geanta “domnişoarei eleve” încoa’. Trece-i cureaua pe după gât. Eu ţin de partea asta, iar tu tragi de cealaltă, încetişor. Să-i dăm fetei un pachet de biscuiţi, un pachet negru de biscuiţi.
Bărbatul îşi vedea în continuare, nepăsător, de mişcările sale de du-te – vino. Adolescenta încercă cu disperare să desfacă strânsoarea de la gât. Fără nici o şansă. Cei doi bărbaţi erau prea vânjoşi. Începu să se zbată, de parcă ar fi vrut să evadeze din braţele morţii. Dar nu reuşi. Încet, încet, lovită, pângărită, fetiţa îşi desfăcea sufletul către cer, într-o comuniune sublimă, dar atât de tristă.

...Tristă e viaţa curmată prea brusc, chiar înainte de a fi trăită cu adevărat. Şi, Doamne, atâtea bucurii stăteau la pândă, ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea, de ce le iei copiilor până şi dreptul să se joace? De ce să le fie călcată în picioare chiar şi iarba sfântă a copilăriei, care mirosea atât de frumos? De ce le iei, copiilor care abia învaţă să zboare, aripile? Că doar şi păsările ar trebui să aibă o duminică a lor. Că prea sunt obosite de atâtea anotimpuri şi de atâtea spaime. Ar merita o duminică plină de soare, care să le usuce penele răvăşite de atâtea ploi, să le lase să plonjeze în nemărginit din orice direcţie. Pentru că păsărilor nu trebuie să li se interzică libertatea. Ele trebuie să zboare. Să zboare şi să cânte. Pentru că nimeni nu are voie să lovească o pasăre.

( Daniel Grosu– 11 aprilie 2004)

(se dedică celei ce a fost Ana-Maria Ceobanu, care a fost violată şi asasinată cu sălbăticie la data de 18 martie 2004, la Iaşi, la doar trei zile după împlinirea vârstei de şaisprezece ani )

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *