Printează acest articol Printează acest articol

Da-ţi-mi o stradă cu dragoste!

Aveam un obicei despre care vreau să va vorbesc… Nu ştiu ce denumire are în psihologie, şi nici nu mă interesează, dar e obişnuinţa de a studia fericirea, să vezi de unde vine şi cum ai putea tu, cu tarele tale de muritor, să o împrumuţi, să o copii sau chiar să o furi …
Locuiam într-o zona şi aveam în casa de vis-a-vis un cuplu extraordinar, care arăta, dezvolta şi emana DRAGOSTE … Am privit cu un oarecare dezinteres la început dar, văzând puterea pasiunii lor, am început să fiu din ce în ce mai interesat de secretul relaţiei. Nu mă înţelegeţi greşit, dar aceşti copii erau cel puţin minunaţi, şi dacă eraţi prezenţi, aţi fi fost nu numai de aceeaşi părere cu mine, ci mai mult că sigur, aţi fi omagiat felul lor de-a fi…
În fiecare dimineaţă el o trezea cu cafeaua, vedeam asta când trăgea draperiile şi punea ceaşca pe noptieră, în timp ce-mi savuram propria mea cafea. Erau de fiecare dată de mână sau în braţe când ieşeau din casă, iar el avea întotdeauna sentimentul de protecţie la purtător: îi deschidea uşa sau portiera maşinii, parca foarte aproape de ea, până şi în maşină tot de mână se ţineau …
Plimbările erau savuroase, parcă zburau, abia atingeau pământul, vorbind şi zâmbindu-şi permanent unul altuia. Se jucau, alergau unul după celălalt şi se îmbrăţişau permanent chiar în mijlocul străzii. Cumpărăturile le făceau mereu împreună. I-am întâlnit în supermarket-ul din cartierul meu şi m-am convins, fiind singură dată când eram aproape de ei, că aveau o aura deosebită, mult mai plină şi mai intensă decât a celorlalţi … Într-o zi au plecat de mâna spre magazinul de cartier, iar ea, probabil, i-a zis că e foarte obosită şi ca o dor picioarele … El n-a ezitat prea mult: a luat-o în spate, iar după terminarea cumpărăturilor a venit acasă cu sacoşele în mâna şi cu iubita în spate …
Nici ea nu se lăsa mai prejos atunci când era vorba de a-i arată că-l iubeşte. Dimpotrivă … El lucra la o firmă şi avea drumuri prin zona casei sale, ea îl aştepta cu sandwich-uri, cafea în faţa casei şi, ce-i mai important, zâmbet şi lumină în ochi. Chimia lor era nemaipomenită: într-o seară vorbind la telefon, el a anunţat-o că-i acolo. Ea a ieşit la fereastră. S-au sărutat prin geam, de la distanţă, atât de pasional, încât orice regizor de filme de dragoste ar vrea să cumpere patentul. Privirea pe care o aveau unul pentru celălalt şi zâmbetul plin, care se aşternea pe chip atunci când se revedeau, îi făcea cu adevărat speciali. Fericirea se citea pe chipul lor, şi era tipul de fericire care n-ar fi trebuit să creeze invidie, ci respect.
M-am mutat din zona aia în urmă cu ceva timp, dar nu mi-am dat seama că acest pas îmi pooate goli sufletul şi îmi va da acest sentiment de frustrare pe care îl trăiesc acum. Nu îmi lipseşte neapărat „cuplul acela uriaş”, ci lipseşte tot… Aici nu vezi oameni ţinîndu-se de mâna, nici licăriri în priviri, aici nu vezi plimbări în prag de seară, nu ai parte de spontaneitate, aici nu am văzut săruturi pasionale în mijlocul străzii şi inutil să spun că aici nu găseşti zâmbete. E ca o epidemie de lipsă de dragoste, în care nu vreau, şi nu pot să trăiesc!!!
Aş vrea să merg la agenţia care m-a ajutat să mă mut şi să spun aşa: „Daţi-mi garanţia înapoi, pentru că m-aţi minţit! M-am mutat pe o stradă fără dragoste!!!” sau „Nu negociez nimic, nu mă interesează cât costă, plătesc oricât, dar vă rog, găsiţi-mi o cameră pe o stradă pe care se găseşte Iubire!!!”
Ionuţ Ţonea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *