Printează acest articol Printează acest articol

Pe coclauri vasluiene: Zăpodeni (galerie foto)

La sfârşitul săptămânii trecute, comuna Zăpodeni a fost unul din obiectivele stabilite în cadrul  workshop-ului din cadrul proiectului  “Satul vasluian – tradiție și actualitate”, derulat de Consiliul Judeţean Vaslui, prin Centrul Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) Vaslui.  Gazdă  primitoare, primarul comunei i-a insoţit pe cei hotărâţi să descopere frumuseţile locului. Şi a avut ce arăta: peisaje desprinse parcă din poveste, cu dealuri line, în texturi şi culori de vară timpurie, oameni destoinici şi bătrâni care poartă istoria pe umeri. Ruinele unui conac ale cărui ziduri au ascuns dragostea interzisă a unui rege  (Carol al II-lea) care străbătea în goană pădurea pentru a ajunge la Zizi Lambrino, aleasa inimii lui, sau casa părăsită a unei familii de învăţători,  o adevărată bijuterie a perioadei interbelice, sunt alte locuri descoperite cu uimire şi încântare. Iar cei care duc mai departe moştenirea lăsată nu sunt cu nimic mai prejos şi e suficient să îi amintim doar pe Ionel Chiratcu, primarul comunei, sau pe dr. Lucian Lefter, etnograful vasluian născut pe aceste meleaguri,  cel care a pus în pagini de carte comorile acestor locuri, într-o monografie a comunei  Zăpodeni

În componenţa  comunei  Zăpodeni, intră nouă sate, răsfirate pe dealurile care străjuiesc Valea Telejnei: Zăpodeni, Butucăria, Ciofeni, Delea, Portari, Dobrosloveşti, Măcreşti, Telejna şi Unceşti.

Fotografii, coordonaţi de maestrul Sorin Onişor şi de etnograful Lucian Lefter, reprezentantul CJCPCT Vaslui, se impart în grupuri, încercând să descopere cât mai mult din frumuseţea locurilor în care sunt.  “Ne aflăm într-o comună care este un reper al cercetărilor etnografice din judeţ.  Aici încă există case vechi tradiţionale, două dintre ele, una monocelulară, fiind acum mutate în două mari muzee din ţară. Tot aici avem o biserică din lemn, din sec. XVIII . Zăpodeniul este un sat răzăşesc, cel mai mare din  judeţ, format din trei părţi, cu un relief accidentat, pitoresc tocmai datorită acestui fapt, cu tradiţii şi obiecte tradiţionale bine conservate, fapt ce a determinat şi desfăşurarea aici a mai multor campanii de cercetare”, a precizat dr. Lucian Lefter.

 Însoţiţi de primar, câţiva fotografi se opresc mai întâi la casa lui Constantin Miron, unul dintre cei mai pricepuţi oameni din satul  Telejna. De profesie mecanic auto de utilaje grele, bărbatul a învăţat de toate: fierărie, tâmplărie, lucrări de construcţii.  Lucrează ca fierar în sat de la 26 de ani, dar spune că meseria nu mai este ca altădată. “Înainte făceam potcoave şi potcoveam caii CAP-ului, şi erau peste 80, dar şi caii oamenilor din sat şi din jur.  Şi erau mulţi… Aveam mai tot timpul de lucru, pentru că pe lângă asta mai erau şi tot felul de utilaje. Şi acum fac tot felul de unelte de agricultură,m dar caii  s-au împuţinat, oamenii nu mai dau cu sapa sau cu coasa, folosesc ierbicid şi unelte moderne. Cam la fel este şi cu tămplăria. Eu am învăţat că mi-a fost drag să învăţ şi să muncesc, dar cei tineri fug de muncă grea pe bani puţini. Oricum nu se poate trăi doar din asta. Eu nu mă plâng: când nu sunt fierar sau tâmplar, lucrez în construcţii”, spune bărbatul, fără să stea o clipă. Are de potcovit un cal şi ştie că timpul trece, iar orice clipă pierdută e preţioasă. Pe ajutoare se bazează atunci când sunt. Când nu, o are alături pe soţia lui, care nu ezită să intre în atelierul bărbatului şi să pună mâna pe baros. Nu au băieţi care să fi învăţat meseria tatălui, dar sunt mândri că, împreună, prin muncă, au ridicat o gospodărie frumoasă şi au crescut două fete frumoase şi deştepte. “Una este învăţătoare, iar cealaltă e la Vaslui, în clasa a XII-a”, spune  mândru  bărbatul.

Edilul comunei ţine să facă tuturor cunoştinţă cu unul dintre cei mai în vârstă locuitori ai comunei: “Pe 5 octombrie, Profira Baciu, din Butucăria, va împlini o sută de ani şi, atunci, avem intenţia să o sărbătorim. Are copiii şi nepoţii plecaţi şi locuieşte singură, iar noi o ajutăm atât cât putem: vara mai trimitem oameni să-i îngrijească curtea sau să îi repare câte ceva, iarna avem grijă să aibă lemne”, ne spune primarul. Înainte de a o cunoaşte pe tanti Profira, o întâlnim pe prietena ei de o viaţă, tanti Luţica Moşuleţ. E mai “tânără”, pentru că nu are “decât 88 de ani”, ne spune ea. Femeia are grădiniţa plină cu flori, e veselă şi zâmbeşte însoţindu-ne la casa vecinei.  Pe tanti Profira o găsim în grădină, cu sapa în mână. Gospodăria mare, curtea şi grădina îngrijită ascund cu dibăcie vărsta proprietarei. Iar aceasta se bucură de oaspeţi şi se bucură mai ales că cei prezenăţi sunt dispuşi să o asculte. Pentru că multe are de povestit bătrâna:  de la supărările ei legate de doctorii care i-au pus “cablurile” pe piept şi i-au spus că are probleme cu inima şi până la amintirile legate de război, pe care l-a prins când era tânără, sau până la amintirile legate de cei dragi, din familie, care s-au dus rând pe rând. Iar dacă despre povara anilor şi traiul modest, cu destule lipsuri, ne-a povestit cu seninătate, durerea singurătăţii face ca pe obrajii bătrânei să curgă lacrimi grele.  Cu greu schimbăm subiectul şi aflăm că prietena ei, Tanti Lucreţia, cântă. O convingem chiar să ne facă o demonstraţie şi aflăm că era sufletul şezătorilor şi a zilelor de “clacă”, atunci când oamenii se ajutau între ei la muncă.  Tanti Lucreţia ne însoţeşte şi la plecare pentru că, trebuia să ne spună, că ea este fericită: “Eu am copiii şi nepoţii care vin mereu şi mă iubesc ca ochii din cap. Sunt copiii buni şi tare mă bucur pentru ei, că o duc bine şi că vin cu drag acasă!”

Mergem mai departe şi  primarul Ionel Chiratcu spune că nu poţi afirma că ai cunoscut istoria comunei, dacă nu ai văzut Conacul Lambrino, din vârful unui deal, din satul Butucăria. Conacul Lambrino, monument istoric, aflat acum în proprietate privată, a fost condamnat la ruină. Se spune că aici era locul de întâlnire a prinţului Carol (viitorul Carol al II-lea) şi Zizi Lambrino, cea care i-a devenit şi soţie. Bătrânii povesteau cum prinţul cobora în gară la Buhăieşi şi, de acolo, venea călare peste dealul acela, prin pădure, până aici, la conac. Au trecut anii, conacul a fost folosit de comunişti ca sediu de IAS, apoi a fost abandonat,. A intrat în admninbistrarea Domeniilor Statului, a fost vândut şi revândut, iar acum aparţine unei persoane din judeţul Îaşi, un om de afaceri care a strâns toate documentele şi fotografiile referitoare la conac, cu intenţia de a-l reconstrui, exact aşa cum a fost: cu o Sală a Oglinzilor, cu camere , bucătărie,cămări, beciuri de piatră, etc.”, spune Ionel Chiratcu.

“Clădirea este construită din cărămidă şi are un singur nivel, aidoma majorităţii caselor boiereşti construite în a doua parte a secolului al XIX-lea. Înaintea familiei Lambrino, vechii proprietari ai moşiei de la Butucăria, moşia Chioaia de fapt, au fost boierii Racoviţeşti, apoi cumpărată de familia Lambrino. Moşia a trecut  de la un proprietar la altul şi, în 1921, a fost preluată de Ion C. Lambrino. Suprafaţa moşiei cumpărată de acesta era de  150 de hectare incluzînd conacul şi parcul din jur. Zizi Lambrino, era sora proprietarului.  În 1939, Ion C. Lambrino a vândut locuitorilor comunelor Telejna şi Zăpodeni peste 92 de hectare din moşie, apoi, în 1942, a vândut alte 62 de hectare din moşia Chioaia locuitorilor aceloraşi comune. La 15 februarie 1944, Ion C. Lambrino a vândut şi restul moşiei Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale din Bucureşti, proprietate ce includea casa cu 15 camere, un parc de 4,6 hectare, un hectar de pădure şi două hectare de teren arabil. Clădirea a fost abandonată din cauza stării de degradare. Renovat cumva, conacul a avut o ultimă utilitate, cea de sediu al IAS Laza până în 1990 când a intrat într-o stare puternică de degradare. Astăzi camerele nu mai au ferestre şi nici mobilier, iar zidul unei clădiri-anexă este pe cale să se dărâme. Cu toate acestea, conacul mai păstrează atmosfera unei curţi boiereşti de odinioară, atmosferă amplificată de frumoasa alee de castani”, ne spune şi dr. Lucian Lefter, care a inclus o istorie completă a conacului în Monografia sa.

Mergem mai departe şi, după un drum destul de lung, ajungem într-un alt sat al comunei, la Unceşti. Aici, descoperim o adevărată comoară: o casă din perioada interbelică, construită de o familie de învăţători. Admirăm o locuinţă cu patru camere, cu un cerdac larg, “la stradă”, cu broderii din lemn. Interiorul mai păstrează încă ceva din vechiul mobilier şi chiar tablouri,  pictate de cineva care, nu numai că avea  talent, dar şi noţiuni clare despre cum se întinde şi cum se tratează o pânză. Una din camere ascunde intrarea într-un beci adînc, de piatră, destul de mic acum, dar care aflăm că, de fapt, este doar înfundat, vechia construcţie avînd trei “guri” de ieşire: una lîngă casă, a doua în grădină şi o a treia, undeva, departe, în câmp, pe un teren care aparţinea tot familiei care a construit casa. Iar pe cei pe care casa nu a reuşit să îi uimească, i-a uimit grădina. Printre lăstarii crescuţi sălbatic, copaci bătrîni, cu crengi contorsionate sau falnici privind către cer, te fac să te simţi mic şi să îţi spui că asta e pădurea magică din poveştile copilăriei, în care se ascund ielele şi spiriduşii, zâne şi pitici…

Părăsim lumea de poveste, pentru a merge în curtea gospodarului care are grijă de casa scoasă la vînzare de moştenitorii aflaţi în alte colţuri de lume. Sorin Paşcu este unul din beneficiarii unui proiect derulat de Fundaţia World Vision România, proiect prin care a primit, în 2014, cinci capre. Acum are 14 şi, între timp, a mai donat animale şi altor consăteni. Familia a învăţat să folosească laptele şi brânza nu doar pentru consum în gospodărie, dar şi pentru a avea un venit suplimentar. “E greu la ţară, pentru că nu sunt locuri de muncă. Noi trăim din agricultură, am şi capre, păsări, porci… Dar, cu banii, e mai greu”, ne povesteşte omul, pe care edilul comunei îl laudă ca om chibzuit şi gospodar. Gospodină desăvârşită e şi soţia dânsului, care ne serveşte cu o minunăţie de plăcinte, proaspăt scoase din cuptor, dar fuge repede din zoom-ul aparatelor de fotografiat…  Aflăm că au un copil cu autism, pe care îl aduc săptămânal la Vaslui, la un centru de recuperare, dar  avem şi surpriza ca, de undeva din bucătăria de vară, să iasă codană frumoasă foc, elevă în clasa a XII-a la Filologie, la un liceu din oraş, Aflăm că este hotărâtă să meargă la Facultatea de Arte, din Bucureşti, iar părinţii o privesc zâmbind “Să dea Dumnezeu să reuşească, să nu se chinuie ca noi!”, spun cei doi, convinşi că doar învăţătura le va aduce copiilor un viitor mai bun.

Un viitor care să facă cinste urmaşilor comunei, încearcă şi noul primar să construiască. “Chiar dacă sunt la primul mandat de primar, am în spate experienţa a patru mandate de viceprimar, prin urmare nu sunt străin nici de oamenii comunei, nici de problemele administrative. Avem în desfăşurare două proiecte: unul de modernizare şcoală, celălalt de finalizare a unei baze sportive. Prin proiecte depuse şi finanţate prin Gal s-a reuşit achiziţionarea unui buldoexcavator, achiţionarea a 48 de costume populare pentru Ansamblul de dansuri “Hora din străbuni”, a unei scene mobile, a unui echipament de sonorizare şi a unor instrumente muzicale, dar şi a unui tractor pentru deszăpeziri. Cea mai mare problemă a noastră rămâne infrastructura, fiind şi comuna cu cel mai mare număr de kilometri de drum comunal. Când am depus unul din proiecte, cineva ne-a atras atenţia că am greşit când am scris 236 de kilometri, dar am dovedit cu planurile topografice că asta este realitatea. În acest moment avem 13 proiecte depuse, pentru care sperăm să obţinem finanţare. Pe măsura 7.2 avem un proiect de asfaltare de 4,7 km de drum, în trei sate, la care se adaugă construirea unui pod, pe alte surse de finanţare alte trei porţiuni de drum, extinderea iluminatului public, extinderea reţelei de alimentare cu apă în Zăpodeni, reabilitare şi modernizare şcoală, construcţia a cinci poduri şi podeţe, construirea unui cămin cultural, a unei săli de sport şi un proiect pe baza sportivă. În paralel, încercăm să realizăm câte ceva şi cu resurse proprii, astfel încăt nevoile oamenilor din comună, fie ca sunt de natură administrativă, socială sau culturală, să fie, pe cât posibil, satisfăcute.  Am satisfacţia de a avea o echipă bună, de profesionişti, de oameni care îşi fac treaba cu dăruire, şi sper ca tot ce ne dorim să facem pentru comună să devină o realitate pusă în practică”, ne-a spus Ionel Chiratcu, primarul comunei  Zăpodeni.  (Mihaela Zărnescu)

-Fotografii realizate în cadrul proiectului “Satul vasluian – tradiție și actualitate”, derulat de Consiliul Judeţean Vaslui, prin Centrul Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) Vaslui.

 

 

Un comentartiu la “Pe coclauri vasluiene: Zăpodeni (galerie foto)

  • 15 iunie 2017 at 00:31
    Permalink

    Interesant material, aflam lucruri noi desre locurile natale! Si in sfarsit cineva care scrie frumos de judetul asta. Brava!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *