Nocturna Bibilotecarilor

Bibliotecarii sunt cei care poartă lampa pe drumul cunoașterii. Ei luminează și ziua, pentru că în multe locuri este întuneric și ceață. Dar, mai nou, sunt cu toate lămpile aprinse în nocturnă, chemând pe toți, cu mic cu mare, să vină la activități minunate, inedite, care fac sufletul omului să vibreze de cântec și emoție.

Azi, am fost invitată de prietena mea Dana Monica Vîntu, bibliotecara la Biblioteca Județeană ” Nicolae Milescu Spătarul”, unde, împreună cu doamna profesor Doina Danu, a prezentat tema”Istorii cu eroi nemuritori”. Până aici, nimic deosebit, era o temă de istorie locală. Dar, cum noi, ultimii mohicani, mai ținem la învățarea istoriei ca pe o poveste frumoasă, și credem că a ști istoria neamului este o dovadă de patriotism, m-am dus, curioasă, să văd ce se va prezenta. Pentru că, dascăl fiind, în ultimul timp am fost foarte dezamăgită de ciuntirea istoriei și alungarea eroilor neamului într-o neagră uitare.

Iată că protagonistele noastre au adus în fața publicului un personaj de pe meleagurile vasluiene, care ar fi putut să joace rolul unui erou dintr-un serial romantic.

Constantin Pușcașu, născut în Băcești, Vaslui, a fost un luptător din al doilea război mondial, fiind decorat de însăși regele Mihai, remarcându-se în multe lupte. Doamna bibliotecara, împreună cu doamna profesor, au creat un personaj de poveste, după mărturia soției acestuia, după filele de jurnal și după fotografiile vechi. În momentul când vorbim despre un erou, ii facem o trecere în revistă a vieții și activității sale, cronologic, respectând adevărul istoric, fără să punem suflet în relatările noastre. Dar, aici, în derularea poveștii a intervenit factorul uman: vocea sotiei venea prin vreme până la noi, aducând căldură și culoare poveștii. Parca vedeam un film de dragoste. Era o altă pagină de istorie pe care nu o cunoșteam. În care eroul nostru a supraviețuit războiului, s-a însurat, și-a făcut o familie, a suferit transformările impuse de colectivizare și pierderea proprietăților, și a continuat în alt loc, căzând în uitare. Fetele noastre au cautat, au cercetat, au scos la lumină viata acestui erou, care completează istoria locală a județului nostru. Și au făcut-o în mod miraculos, punând o bucățică de suflet în ceea ce au redat astăzi publicului. Le felicit din toată inima!

La spectacolul dat de copiii de la DOMISONG inima mea a cântat roz, precum culoarea grupului, și a fredonat muzica ușoară și populară alături de niște copii minunați, adevărați artiști, talentați și fără emoții. De apreciat atitudinea, talentul și dăruirea doamnei Trufia Carmen, indrumatoarea acestui grup.

Cireașa de pe tort a constituit-o filmul “DRUMUL TATEI”, regizat de Violeta Gorgos, regizor TVR Iași.

La început am crezut că este un film artistic. Dar domnul director al bibliotecii, Gelu Voicu Bichineț, ne-a explicat cu patosul și iubirea lui de țară, ce înseamnă acest film pentru noi, ce înseamnă pentru visul moldovenilor de peste Prut, care vor să se unească cu Tara Mamă. Văzând filmul, deseori mi-am strâns genele, oprind lacrimi de emoție să cadă pe obraz. De mult timp nu m-am mai simțit atât de tulburată!

Am asemănat drumul acestui basarabean, care a plecat de la Bălți pe 1 octombrie, 2018, și a mers pe jos 600 de km pana la Alba Iulia, ajungând la 1 decembrie, 2018, cand s-au sărbătorit 100 de ani de la întregirea neamului. I-am asemănat drumul lui cu drumul lui Badea Carțan , care a plecat din Transilvania și a mers pe jos până la Roma, să-și vadă străbunii.

Acest român adevărat, domnul Mărgineanu, avea 77 de ani când a parcurs pe jos acest traseu, având un rucsac în spate, steagul României legat de curea, care dormea pe unde apuca, fiind de multe ori îmbiat cu pâine și sare, dar și cu loc de odihnă de către cei care îl vedeau, nedezmintand ospitalitatea românească. Uneori era frig, alteori bătea vântul, ningea, dar nimic nu l-a oprit din drum. Pe unde trecea, poposea în biserici, iar preoții ii dădeau binecuvântarea.

O secvență anume m-a emoționat deosebit: un tren de călători a salutat grupul de drumeții opriți o clipă la barieră, să treacă trenul. Mi-am dat seama că în acel tren eram eu, care călătoream la Cluj, având vreo trei zile libere la începutul lui decembrie. Țineam minte că i-am văzut și cineva a spus că este moldoveanul de la Bălți care vrea sa ajungă la Unirea de la Alba Iulia.

O regizoare nemaipomenită a pus cap la cap filmările oamenilor, arătând simboluri sau lucruri adevărate. Mi-a plăcut că mereu erau redate mijloace de locomoție, mașini, tiruri, tren, căruțe și, în paralel, un om care mergea singur pe o sosea lungă, lungă. Într-un loc, pe un gard era un covor moldovenesc pus la uscat, o poartă de lemn cu motive populare făcea intrarea într-o comună… Elementul surpriză era apariția unui câine stingher, o pisică, o cioară pe un gard, sau o veverița iute ca o idee.

Faptul că uneori drumul se făcea cu un însoțitor ( fata de la Chișinău, tânărul din Piatra Neamț, care purta o căciulă dacică) a făcut ca drumețul nostru să se deschidă și să povestească o parte din viața lui.

Ceea ce m-a emoționat în mod deosebit și m-a determinat ca, la sfârșit, să-l îmbrățișez, a fost voința, puterea gândului și patriotismul. Nu cred că noi suntem așa patrioți cum sunt acești moldoveni care sunt ai noștri, dar nu sunt! Noi facem declarații, ne batem cu pumnul în piept, lăcrimăm, facem poduri de flori peste Prut, îl aplaudam pe Grigore Vieru și limba lui, îl plângem pe Ion Aldea Teodorivici, jurăm credință, dar ne oprim. Încă nu avem curaj, nici în gând nu avem curaj!

Mulțumim oamenilor de la Biblioteca Județeană pentru Nocturna din seara aceasta. Plecăciune, oameni frumoși! Îmi scot o pălărie imaginară în fața profesionalismului vostru!