În memoria poetului Ion Iancu Lefter, lansare de carte la Biblioteca Judeţeană
Astăzi, 1 martie, de la ora 15.00, la Biblioteca Judeţeană “Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui va avea loc lansarea volumului “Starea de dor”, o colecţie de versuri a regretatul poet vasluian Ion Iancu Lefter. Volumul a apărut sub îngrijirea soţiei sale, Elvira Lefter şi marchează 27 de ani de la moartea poetului, accidentat mortal pe trecerea de pietoni din centrul orașului, de un polițist aflat în stare de ebrietate la volanul unei mașini.
Născut într-o familie de răzeși din localitatea Gura-Albești, comuna Abești, absolvent al Liceul „Mihail Kogălniceanu“ din Vaslui, apoi al Facultății de Filologie a Institutului Pedagogic București, Ion Iancu Lefter a avut, de-a lungul vieţii, mai multe slujbe. A fost, rînd pe rând învăţător, șeful stației de radioamplificare Vaslui, inspector la Comitetul de Cultură și Artă din județul Vaslui, bibliotecar, profesor de română la Școala Generală Nr. 3 Vaslui. În paralel, a colaborat ca redactor la mai multe ziare locale şi naţionale. În anul 1990, împreună cu Dan Ravaru, Paul Munteanu şi Ioan Parfene a pus bazele publicații culturale, cu un accent puternic unionist, Gazeta de Est, al cărei prim număr a apărut la 16 februarie 1990.
Debutul lui Ioan Ianciu Lefter în revistele literare, în 1962, a fost apreciat de citicul George Călinescu, care a afirmat că “Ion Iancu Lefter e o pădure de vise, cu crengile mai încâlcite din cauza furtunii de elanuri constructive care trece prin ea. Merită un bine-ai venit”. Debutul editorial a avut loc în anul 1969, cu volumul de versuri Sărut. A urmat Starea de duminică, Editura Junimea, Iași, 1982, Coroana de spice, Editura Ion Creangă, București, 1985, Săgetarea cerbului, Editura Cartea românească, București, 1988 şi Gloria ierbii, Editura Albatros, București, 1989
Postum, prin eforturile soţiei sale, au fost publicate volumele Apoteoza lacrimei, editat de Comitetul pentru Cultură și Centrul Creației Populare, 1997, Arătura, la Editura Junimea, Iași, 2000, Trenul de noapte, la Editura Albatros, București, 2000, Cele mai frumoase poezii, la Editura Cronica, 2002, Spre Golgota, Editura Artpres, Timișoara, 2005.
Ca o premoniţie a ceea ce avea să i se întâmple, cu opt ani înainte de accidentul rutier din 1 martie 1990, Ion Iancu Lefter a publicat Poezia “Accident planificat”. Aşa cum şi-ar fi dorit, a fost înmormântat în cimitirul din satul natal
ACCIDENT PLANIFICAT
Ion Iancu Lefter
Femeia mea, va fi un accident
planificat, din timp, de-o ursitoare,
te rog sã nu-mi mai zici sã fiu clement
cu propria-mi secundã şi sudoare.
Nicicum eu n-aş putea sã-ţi mai descriu
structur-acestui accident banal,
probabil se va consuma când scriu
sau când voi fi cãlare pe un cal.
Un lucru-ţi cer: sã nu mã duci la morgã
sã-mi rupã carnea doctorii-n fâşii,
o, cânte-mi grâu-n moarte ca o orgã
şi brumele în viile-arãmii.
Coroana mea de lacrimi sã ţi-o pui
pe fruntea albã ca pe-o pâine-aleasã,
şi vremea când va fi sã o încui
sã-mi fii alãturi fragedã mireasã.
Spune tu, daca tot esti atotstiutoare, scrie, cumva, in Biblie, ca ai dreptul sa-i judeci si sa-i invinovatesti pe altii pentru ca tu ai lucrat de mantuiala si nu ai facut-o cu mintea ta si cu mainile tale? Scrie, undeva, in Biblie, ca poti face promisiuni mincinoase, ca-ti poti batjocori parintii, bunicii si pe oricine din neamul lor? Spune tu, daca scrie ca e bine sa traiesti in faradelegi, sa faci fapte rusinoase, sa minti, sa blestemi, sa ameninti cu moartea, sa furi, ravnind la ce nu-i al tau? Ai citit in Biblie ca ai dreptul sa-ti instigi copiii la manie,ura, razbunare? Spune unde scrie ca avem numai drepturi, nu si datorii fata de familie, fata de cei care ne-au iubit si ne-au fost alaturi si la bine si la rau , ca avem dreptul sa ne folosim de ei si apoi sa-i aruncam la cos, ca pe niste scrisori ce nu ne mai sunt de folos? Retine macar faptul ca, daca a mai ramas ceva din gospodaria celor care au fost Iancu si Maria Lefter, daca copiii tai sunt astazi proprietari cu acte in regula pe dreptul tatalui lor se datoreaza, in exclusivitate, celor pe care continui sa-i judeci, sa-i denigrezi si sa-ți exprimi nemulțumirea ca nu ai loc sub soare din cauza lor. Mai retine si faptul ca, in locul lor,mulți i-ar fi lăsat fără nimic, prin pierderea calității de mostenitori, fiind nedemni de ea, din cauza comportamentului nepotrivit si a atitudinii necuviincioase fata de bunici si munca lor, fata de tatăl lor si fata de rudele de sânge ale acestora.
Daca n-ai fi una dintre femeile care se cauta toata viata si nu se gasesc, poate, niciodata, fiindca si-au pierdut identitatea, ai scrie despre tine, folosind un toc de scris cinstit si nu despre altii…..Ar fi mult mai usor pentru tine, caci ai trai de doua ori si n-ai mai fi asemenea melcului, care nu are ce spune, in afara de faptul ca-si duce in spinare casuta, de cand apare pe lume si pana cand pleaca dincolo….Daca n-ai mai rataci printre minciuni si-ai reusi sa treci de la rusinea minciunii la frumusetea adevarului, nu ai mai cauta un tap ispasitor la conditia ta de victima, nu ai mai arunca cu noroi, pentru a lasa urme chiar si printre putinele picaturi de adevar strecurate in oceanul tau de cuvinte acuzatoare . E greu, intr-adevar, dar nu imposibil, sa intelegi, la un moment dat, ca dreptatea vietii este dura, ca ii pedepseste pe unii si-i recompenseaza pe altii si ca, in final, viata binecuvanteaza adevarul si bunatatea.
Dragă cumnată, Dreptul biblic, conființit de „Sfânta Scriptură”, este unic și n-are nevoie de judecători, avocați și martori de niciun fel, ca să fie recunoscut. Pentru limpezirea lucrurilor, nu e nevoie decât de calm, de apel la memorie și să fiți cinstiți (te) cu voi înșivă.
Gospodarul pe care-l căutați „ca să sfințească locul, cu o casă și o gospodărie înfloritoare” este chiar în curtea casei. Acolo s-a născut, acolo a crescut și a fost, în toți anii, în care i-au trăit bunicii, brațul lor de nădejde și unul din amnarii casei. Asta nu e poveste, nu e rodul fanteziei mele, e un adevăr știut de tot satul. I-a plăcut viața și munca la țară și, din pruncie, povățuit de bunicul său, și-a început ucenicia în gospodărie de la munca de jos, măturând ocolul oilor, aducând iarbă mieilor, (toți nepoții au făcut, la rândul lor, asta), păzindu-i pe imaș, cărând baloți de paie etc. Responsabilitățile lui au crescut odată cu el și s-au diversificat, după cum bine știți. A învățat să îșeueze, să înhame și deshame calul, si-a făcut căruță, a învățat, alturi de tata să cosească, să adune, să transporte nutrețul și să-l facă stoguri, s-a dus cu el sau în locul lui la moară, la pădure, la târg și, înainte de a vă cumpăra voi mașină, v-a adus și v-a dus de la și la gară, cu căruța, ca pe niște boieri, de nenumărate ori. A învățat rostul viei. Știți bine cum pregătea butoaiele, cum căra, împreună cu Ion și cu Nicu, coșurile cu struguri, cum dădea la zdrobitor, și umplea butoaiele cu vin, cum arăta curtea, gardurile, porțile, cum erau îngrijite animalele: calul, porcii, vitele cum îngrijea și tundea oile, tocamai ca si fie ”gospodăria înfloritoare”(am citat-o pe doamna Ioana). Cât a trăit tata, nimeni n-a avut ceva de comentat în privința lui Călin, în afara unor nebunii specifice tinereții. În relațiile cu sătenii, când a fost provocat, a răspuns dur și a suportat consecințele. Spun asta ca să vă scutesc de a a aduce martori în aceste privințe. Dar, vă rog, amintiți-vă, măcar de seara de Înviere, în care a adormit, pentru totdeauna, tata. Se despărțise de Călin doar cu câteva ore înainte. În mai puțin de-un ceas de la primirea cutremurătoarei vești, Călin era lângă el și-a făcut tot ce trebuia făcut, alături de soția lui, până când bunicul lui a fost așezat în mormânt, după ritualul creștin ortodox și tradiția satului. Desigur, i-au fost alături membrii familiei și-o mulțime de săteni, dar responsabilitatea majoră și-a asumat-o el.
Gospodăria a rămas în grija lui și până ce dorința voastră de a-l scoate din ogradă n-a devenit obsesie și ură fără margini, lucrurile au mers bine, mai ales că începuse să-și construiască acolo o casă. Numai că, lui nu i-a mers bine. Nenea Neculai Păduraru i-a vândut, în fals, cu o delcă, pe o sută de milioane de lei, bucata de pământ, din curtea casei, care, predindea că era a lui, în urma căsătoriei cu Ruxandra, sora lui Iancu Lefter, și pe care, fără nicio bănuială c-a fost înșelat, Călin a început să-și zidească noua casă. Moș Neculai a murit, actul scris de mână, în fața unor martori, a fost socotit nul de către instanță, și, fără act de proprietate, contrucția a fost stopată. Stau mărturie acestor întâmplări zidurile neterminate. A reușit doar să-și facă un grajd, cu o anexă de locuit și, și-a văzut de gospodărie, pe cât l-au ajutat puterile. Împreună cu soția, a avut grijă de bunica lui an de an, de primăvara până toamna târziu, când se-ntorcea de la Iași, de la fiica ei, unde-și petrecea iernile. Numai Ela știe câte oale cu mâncare a pregătit pentru bunica. Odată, fiica ei a lăsat-o-n grija unei femei din sat. Mama avea o bolă grea, era greu de de îngrijit. Femeia nu și-a mai asumat răspunderea. Fiica, după ce a ținut-o o vreme în casa ei, a dus-o la Huși, la azil, deși avea aproape nouzeci de ani și era bolnavă. De cum a așezat-o acolo într-un pat, mama n-a mai coborât din el, decât după câteva luni, când a fost adusă-ntr-un coșciug, acasă și așezată, pentru odihna veșnică, lângă soțul ei. Avea casa ei, dar a murit la azil. De o asemenea umilință niciun gura-albeștean nu mai avusese parte. A urmat, vreme de vreo doi ani dezbaterea succesiunii la moștenire. Elena Crăciun (Lefter) a obținut casa, grădina, o parte din vie și-o alta din curte și pământ în câmp. Copii lui Ion Iancu Lefter au moștenit câte-o fâșie de pământ din câmp, o parte din vie și porțiunea de pământ pe care-și începuse Călin contrucția casei. Li s-a interzis să intre în casa tatălui lor, iar stăpânii legali au încuiat ușa și-au pus lacăt pe poartă. Ce zic eu poartă ? , pe niște leațuri printre care au întins sârmă ghimpată. Ca să șteargă orice urmă a viețuirii noastre acolo, vreme de opt ani, noii proprietari au dărâmat anexele construite de noi, acum, învechite : o cameră de locuit, o bucătărie și-o cămară, păstrând doar, pe o laterală, o cameră din cele zidite de noi, în care a locuit mama. Dac-ar fi fost întreținute, ar fi rămas în picioare, dar pentru asta trebuiau investiți ceva bani. Pentru că molizii falnici din fața casei le aduceau aerul meu de pădure și le umbreau viața, i-au tăiat. Firește, toți îmbătrânim. Când au văzut că o gospodărie se întreține greu, s-au gândit s-o vândă, apoi, au susținut, prin purtător de cuvânt, că vor„s-o dea, cu voia lui Dumnezeu, unor gospodari cu dragoste și respect pentru munca celor care au trăit cândva acolo, sfințindu-le locul.”Oare, despre ce fel de dragoste, despre ce fel de respect vorbește cineva care nu respectă nici numele ce-l poartă. De ce oare n-a cerut niciunui nepot ajutor ? Cezara a zugrăvit singură toată casa, pe când era copilă, Ar fi făcut-o și acum, cu aceeași dragoste și-aș fi ajutat și eu cu bani pentru materialele necesare. Ne-am fi adunat, poate, toți la treabă, la fel ca-n tinerețe, când, călcam lut cu paie și făceam vălătuci pentru noi spații de locuit, când era frumos, era atmosferă caldă și-ncăpeam toții la aceeași masă. Cu asemenea înțelegere, casa ar fi rămas mulți ani frumoasă și primitoare, am fi putut spune oricui că ”aici locuiește o casă” și nu am fi ajuns s-o privim peste gard și să intrăm în gura lumii… Mândria stăpânilor nu a permis asta și acum spun că: „pragul nu se îngrijește singur”. Nu s-au gândit că duhul celor duși se-ntoarce uneori acasă și s-ar putea să nu le placă ceea ce găsesc, cum nu i-a plăcut, la ulltima lui vizită, nici lui Ion, după propria-i mărturisire consemnată : „Nici câinii nu mă latră precum ar fi firesc,/ sunt porțile-n ruină și-s ușile-ncuiate,/ amețitoare goluri în inimă-mi zvâcnesc/ și-un gând al nimicirii ca toaca-n tâmplă-mi bate./ Sunt căptușiți cu scânduri netrase la rindea/ frumoșii ochi ai casei, acum, carbonizați/ și nu mai strigă-n noapte cocoși de tinichea,/ și nu se mai îngroapă femeile-n bărbați./ (…) Ce-o să mă fac femeie-n pustiu-acesta orb ? Dar cine locuiește, aici, întreb salcâmul/ și unde e stăpânul ce-n lut te-a răsădit? Cu crengile în lacrimi se tânguie bătrânul, stăpânul meu, băiete, cu satul a fugit/ și m-a lăsat de strajă în poarta putrezită/ să reazim amintirea căldărilor cu vin,/ e prispa năruită, ograda-i risipită/ și șerpii o împroașcă cu bale și venin./ Bocește, trist, salcâmul, cu lacrimi de mătasă/ mă-mbracă și-mi sărută cu ramurii privirea,/ Băiete,-n casa asta mai locuiește-o casă/ pe care-a blestemat-o, acum, dumnezeirea…”(„Aici locuiește o casă,”Ion Iancu Lefter,17, XII.1982.)
Ce străin, oare, va dori, vreodată, să locuiască acolo, bântuit de fantoma lui Ion și de cele ale părinților lui ? Ce vor spune, oare, cei care, participând la vreo comemorare, ar vrea să intre-n casa lui Ion și-ar găsi în ea niște străini, ce nici nu-i știu de nume? Sunteți toți oameni cu carte, susțineți că aveți sentimente și amintiri și, cred c-ar trebui să vă pese, măcar puțin de simțămintele poetului. Citiți versurile de mai jos și încercați să înțelegeți care era părerea lui despre actul vostru de vânzare.
„Stă casa-n prag ca boul la stănoagă,/ și umbra și-o îndoaie peste-ogradă,/ stăpânii la-nvoială vor să cadă/ și ea bocește tristă și se roagă./ Ei vor pleca uitând-o-n mâini străine,/ ei care din nimicuri au zidit-o/ și-au plâns apoi și au împodobit-o/ cu trandafiri de sânge și glicine,/ și-acuma, parc-ar fi de măritat,/ o fată care a rămas bătrână,/ cu tot cu prispă, geamuri și fântână/ ei gospodarii,-au scos-o la mezat./ Și ea-i bocește stins, ca o copilă/ care rămâne, de părinți, orfană,/ cea mai adâncă și mai gravă rană/ ce-și strigă-n lume propria ei milă.” (Vânzarea,13.XI.1986)