Printează acest articol Printează acest articol

Pe coclauri vasluiene: Lipovăţ (galerie foto)

O nouă zi, o nouă destinaţie pentru  fotografii participanţi la proiectul  “Satul vasluian – tradiție și actualitate”, derulat de Consiliul Judeţean Vaslui, prin Centrul Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) Vaslui.  De această dată obiectivul stabilit este comuna Lipovăţ. Comună mare şi frumoasă, aflată la câţiva kilometri de Vaslui, cu un primar  cunoscut pentru realizările administrative şi implicarea în domeniul cultural, zona îşi descoperă frumuseţea naturală doar celor care au timpul şi răbdarea să cutreiere locurile mai puţin umblate. Am cunoscut şi aici câţiva oameni ai loocului, din generaţii diferite, dar la fel de vrednici şi de entuziasmaţi, hotărâţi să îşi construiască o viaţă bună prin propriile lor forţe.

Ca orice bun gospodar, Valerian Hriscu, primarul comunei, îşi întâmpină oaspeţii “în pragul casei”, adică al primăriei, şi face o scurtă prezentare a comunei pe care o păstoreşte de peste 17 ani. “Comuna Lipovăţ este situată la o distanţă de circa 12 kilometri de Vasluiul, dacă vii pe şosea… Ca vecini, pentru cine ştie unde este CET Vaslui, jumătate este pe teritoriul comunei noastre.  Pe lângă satul de reşedinţă, comuna mai are în componenţă satele Corbu, Căpşuneni, Chiţoc şi Fundul Vaii. Populaţia este de aprooximativ 4.500 de persoane şi predomină sexul frumos, circa 2.500 de persoane fiind femei. Sunteţi în localitatea în care s-a născut marele actor  Ştefan Ciubotăraşu, al cărui bust îl puteţi vedea în faţa Centrului Cultural care îi poartă numele. Pentru cei mai tineri, care poate nu au auzit de acest mare actor român, pot spune că a jucat  peste 300 de roluri în piese de teatru şi în 31 de filme. Tot aici s-a născut comunistul Virgil Trofin, un apropiat al lui Ceauşescu, cel care a avut un rol important în stabilirea municipiului reşedinţă de judeţ la Vaslui, în condiţiile în care şi Bârladul întrunea la acea  dată condiţiile necesare.  Argumentele au stat, probabil, în poziţionarea geografică a oraşului Vaslui şi a istoriei sale, legată de figura lui Ştefan cel Mare. Vă invit să vedeţi comuna noastră, să cunoaşteţi oamenii de aici şi, la plecare, să aveţi dorinţa de a vă mai întoarce aici”, a spus Valerian Hriscu.

Ascultăm sfatul primarului şi primul lucru pe care îl observăm este forfota oamenilor care au început deja să adune de pe câmp furajele necesare pentru animale. Între două localităţi, pe o coamă de deal, unul din numeroşii cai pe care i-am văzut prin partea locului, domină, stăpân absolut, zarea cerului. În Fundul Văii, farmecul tradiţional al unei căsuţe vopsită în albastru, cu cerdac, stupi şi flori în curtea largă, este spart doar de fantâna din beton, cu roata metalică. Peisajul se schimbă şi, dintr-o dată, te trezeşti parcă într-o altă lume, cu dealuri înalte şi pajişti poticnite în marginea unor păduri pe care le ghiceşti nesfârşite, cu căsuţe cochete ascunse în verdeaţă şi stâni. Ici, colo, câte un cal, aruncat parcă la întâmplare, pentru a completa decorul idilic.

La Căpuşneni îl întâlnim pe Gheorghe Galescu. Are 83 de ani şi râde  când află că am venit să “îi facem poze” şi să scriem despre el. “Am auzit că eşti meşter mare, nea’ Gheorghe!”. Bătrânul zâmbeşte şugubăţ: „Eii… Fac şi eu cât mă pricep!” „Şi cam ce faci?”, insistăm noi. Fără o vorbă, bătrânul dispare în casă şi iese cu două roţi de car. „Iaca asta fac! Sunt rotar!”. „Şi mai ce?”, nu ne lăsăm noi. „Iaca şi scaunul ăla! Şi masa…”. Şi iarăşi dispare în casă, de unde iese cu un  braţ întreg de fuse de tors  lână. „Şi astea!”. Nu apucăm să mai spunem ceva, că bătrânul dispare din nou pe uşa magică, de unde apare cu o duzină de umeraşe din lemn. ”Şi astea!”. Povestea se repetă, iar bătrânul intră şi iese din casă până când umple masa trasă la îndemână cu fel de fel de obiecte, de la sucitoare pentru aluat, până la ciocănele de bătut toba.  E iute moş Gheorge, aproape că nu au fotografii timp să îşi regleze aparatele când schimbă direcţia şi intră într-o clădire  de lângă casă, de unde iese cu un jug nou-nouţ. „Şi din astea am făcut multe! Şi carul e făcut tot de mine. Şi fântâna. Şi casa tot eu am acoperit-o cu tablă. Am făcut şi butoaie, dar  acuma nu mai fac”. Şi, uite  aşa, încet, încet, ne dăm seama că nea Gheorghe e mai sprinten şi mai harnic ca mulţi alţii de 20-30 de ani. Ne spune că iarna mai face şi căciuli de miel, dar ne arată şi mândria lui, cei doi boi, Verilă şi Mândrilă, la care nu ar renunţa în ruptul capului, deşi, recunoaşte, nu prea îi pune la muncă. Nu sunt însă singurele animale din curtea moşului.  „Mai am şi o vacă, la păscut!…. Şi un juncan… Am şi un viţel. În total, cinci capete”, le numără el, parcă pentru prima dată. Şi nea Gheorghe zâmbeşte şi se uită la soţia lui, care între timp a apărut dintr-o bucătărie, şi ne povesteşte cum a început el o bucătărie de vară, nou-nouţă, pentru femeia lui.

Tanti Aurica, sprijinită într-un cadru metalic, îl priveşte îngăduitoare, cu înţelepciunea femeii care, în timp, a învăţat că e bine să laşi bărbatul să facă aproape tot ce vrea el. Mai ales că nici ea nu a stat cu mâinile în sân la viaţa ei. Păsări are şi acum, de aproape că  nu le mai ştie numărul, iar puişorii care aleargă prin curte stau dovadă că, deşi cu probleme de sănătate, femeia încă îşi ţine gospodăria din scurt. Aproape terminată e şi vesta feciorului, care locuieşte tot în sat „şi mă cară cu maşina pe la toţi doctorii”, dar ne arată şi „zestrea”: un teanc până în tavan de ţoale, lâicere şi perne. Pereţii sunt acoperiţi cu covoare înflorate, ţesute de mâna ei, ca şi podelele camerelor, iar în colţul unei odâi ne arată dulapul făcut de bărbatul ei, „care nu prea a ştiut ce e odihna”. Spre dezamăgirea lor, o  plăcintă făcută de mâna femeii şi rachiul oferit de nea Gheorghe, sunt refuzate cu delicateţe de musafirii care nu vor să le facă pagubă bătrânilor. Totuşi, zâmbetul lui nea’ Gheorghe nu dispare, legat de o speranţă abia şoptită  la plecare: “Acuma dacă aţi fost pe aici, poate află lumea şi mai am şi eu cumpărători”.

Ajungem la Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, a fostului schit  Orgoeştii Noi, din satul Căpuşneni. Aflăm că două dintre cele patru clopote   se trag doar în momente speciale, atunci când cerul se mânie şi înspăimântă toată suflarea din zonă. “Sunetul clopotelor sparge norii şi domoleşte tunetele şi fulgerele!”, ne spune clopotarul satului. Monumentul în sine, este în exterior o capodoperă a meşteşugului tradiţional românesc, remarcându-se prin acurateţea execuţiei, armonia volumelor şi sistemul de boltire, la care se adaugă  elemente decorative din lemn.. Clădirea, ctitorită la 1792–1798,  ca schit, după secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, a devenit de parohie. Din păcate, urmele timpului şi-au lăsat şi aici amprenta din plin: tălpile din lemn de stejar ale fundaţiilor sunt putrezite, soclul prezintă fisuri, bârnele de stejar ale pereților sunt afectate de trecerea timpului, streașina înfundată are fisuri.,  iar învelitoarea din tablă, inițial șindrilă, este îmbătrânită. Interiorul este un amestec de nou şi vechi, cu icoane pictate, şterse de timp şi icoane noi, strălucitoare. Deşi considerată de interes naţional, pe lista monumentelor istorice care trebuie protejate, nici pentru acest loc Ministerul Culturii nu a găsit resursele financiare necesare pentru a  conserva locul.

Ne întoarcem în comună, pentru că vrem să vedem profesorul de sport al şcolii din localitate, pe care l-am cunoscut deja, şi în postura de apicultor. Suntem fermecaţi de livada în care se află stupii, de îndemânarea şi cunoştinţele profesorului în ceea ce priveşte stupăritul, gustăm din căpşunile pitite printre ierburile din livadă , cireşele, fagurii şi mierea care ne sunt oferite. Doar lumina prea puternică şi teama de albine dă de lucru grupului de fotografi.  Ciprian Păduraru reprezintă generaţia tânăra a satului şi l-am văzut, alături de Maricel Rusu, directorul Centrului Cultural Lipovăţ, extrem de implicat în activităţile culturale ale judeţului. Iar acestea nu sunt deloc puţine, pentru că Lipovăţul a avut mai multe proiecte  culturale, dar desfăşoară permanent şi tot felul de concursuri la care sunt invitaţi să participe vasluieni de pe raza întregului judeţ. Aici se organizează competiţii de şah dar şi de  bancuri, există o echipă de fotbal, dar şi un ansamblu folcloric, un festival al datinilor şi obiceiurilor de iarnă şi, probabil, este singura comună din judeţ unde sunt trei centre culturale. Şi de  Ziua Satului locuitorii din comună se bucură din plin, dar nu numai ei, evenimentul, de amploare de fiecare dată, punctând prezenţa a numeroşi invitaţi. Şi de ce să nu se bucure cei din Lipovăţ, atunci când sunt printre puţinii oameni din lumea satului cărora administraţia locală le-a adus gaz metan în comună, când toate cele şase şcoli şi cinci grădiniţe sunt construite şi dotate la standarde europene, iar primarul, de la primul mandat, derulează neobosit proiecte menite să îmbunătăţească infrastructura şi nivelul de trai al locuitorilor.

“Locuri ca acestea mă reprezintă pe mine, ca român: locuri cu peisaje superbe şi oameni minunaţi. Asta este România pe care vreau eu să o arăt lumii, prin fotografiile mele. Cu siguranţă, aici o să mă mai întorc!”, a afirmat artistul fotograf Sorin Onişor, coordonatorul  voluntarilor incluşi în proiect, răspunzând astfel şi doleanţei exprimate la începutul zilei de primarul Valerian Hriscu.

  • Fotografii realizate în cadrul proiectului  “Satul vasluian – tradiție și actualitate”, derulat de Consiliul Judeţean Vaslui, prin Centrul Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) Vaslui.

Un comentartiu la “Pe coclauri vasluiene: Lipovăţ (galerie foto)

  • 15 iunie 2017 at 11:00
    Permalink

    Mândru de satul unde am copilarit! Felicitari domnului primar, om de credinta cu suflet pentru cultura locala

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *