Mareșalii întregirii României
– material realizat de Col.(rtr) Constantin Chiper
Busturile mareșalilor Alexandru Averescu și Constantin Prezan au completat, recent, ”Aleea Făuritorilor României Mari” – finalizându-se, astfel, unul dintre cele mai mari proiecte istorice din ultimele decenii, unnic în spațiul românesc, european și în întreaga lume. Inițiatorul acestui proiect, domnul ing. Mircea Cosma, președintele Fundației Cultural-Istorice „Mihai Viteazul” din Ploiești, a propus fraților noștri din Moldova: Mihai Ghimpu, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Valeriu Matei, și alții întrunițí la Hotelul „Național” din Chișinău proiectul, de readucere în memoria românilor a personalităților Marii Uniri din anul 1918 care, a fost aprobat cu mare entuziasm, de către Casa Regală, Parlament și Guvernul României.
În ziua de 4 august 2023, în amintirea intrării Armatei Române în capitala Ungariei, Budapesta la data de 4 august 1919, contribuind la salvarea statele centrale și est europene de subjugare comunistă s-au dezvelit două busturi pentru doi generali: generalul de corp de armată Gheorghe Mărdărescu, comandantul Armatei române, care a redat libertatea poporului unguresc și a vecinilor lor. Al doilea bust este dedicat generalului de divizie Ion Popescu, comandantul Diviziei 13 Infanterie din Ploiești, care în ziua de 6 august 1917 a rezistat puternicei ofensive a Armatei germane, comandate de vestitul feldmareșal Mackensen, la Mărășești în aceste momente hotărâtoare pentru independența și suveranitatea României.
La data de 21 octombrie 2023, domnul ing. Mircea Cosma și colaboratorii săi a dezvelit busturile, dedicate mareșalilor României, Alexandru Averescu și Constantin Prezan, ridicând nr. întregitorilor României Mari la 33 de personalități. După dezvelirea celor două busturi, de către senatoarea Laura Moagher, deputata Rodica Paraschiv, subprefectul Emil Drăgănescu și comandantul garnizoanei militare Ploiești, col. Mihai Frățilă au urmat alocuțiunile parlamentarelor, a prof. de istorie Carmen Băjenariu, viceprefectului Emil Drăgănescu, vicepreședintelui Consiliului județean, viceprimarului, și col (rtr) Constantin Chiper care a prezentat biografiile celor doi mareșali, astfel:
–Mareșalul Alexandru Averescu s-a născut la data de 9 martie 1959 în localitatea Babele, judeșul Ismail (Basarabia), localitate, care după unirea cu patria mamă la data de 27 martie 1918 a purtat numele său, timp de douzeci de ani. A copilărit în localitatea natală. Primii ani de școală și un an de seminar i-a urmat la Ismail, apoi a urmat la București Școala de Arte și Meserii, pe care a absolvit-o în anul 1876. Sfătuit de mama sa, Alexandru Averescu s-a înscris voluntar în Armata Română și a participat la Războiul de Independență 1877-1878, fiind înscris în Escadronul de Jandarmi Ismail și apoi în Regimentul 5 Călărași Galați, primind în septembrie 1877, gradul de brigadier, iar în luna martie 1878, gradul de sergent. A fost decorat cu medalia românească Crucea Trecerea Dunării și cu Medalia Comemorativă în campania 1877-1878, emisă de Rusia. În 1879 a fost selecționat și a urmat Școala Divizionară de Subofițeri de la Mănăstirea Dealul, jud. Dâmbovița, absolvind-o ca șef de promoție și a fost avansat în gradul de sublocotenent, lucrând în Regimentul 1 Roșiori Turnu Severin și Regimentul 6 Călărași Ploiești. În 1884 a fost selecționat pentru Școala Superioară de Război de la Torino/Italia, pe care a absolvit-o în 1886, fiind avansat în gradul de locotenent și brevetat ofițer de stat major. În Italia a participat la un spectacol de operă, la prestigioasa Operă din Milano cunoscând-o pe soprana Clotilda Caligaris, cu care s-a căsătorit, împreună dând naștere unei fete, Mergret (Margareta). În anul 1889 a fost avansat în gradul de căpitan și în anul 1894 în gradul de maior și numit profesor de tactică și director al Școlii Superioare de Război din București (a fost înființată în anul 1889 și a fost comandată la înființare de locotenet-colonelul Gheorghe Mărdărescu-Iași). În anul 1896 Alexandru Averescu a fost numit Atașat militar al României, pe lângă Legația României la Berlin (1896-1898). Chemat în țară, a fost avansat în gradul de locotenent-colonel și numit comandant al Regimentului 4 Roșiori București, proprietatea prințesei Maria, soția prințului moștenitor Ferdinand, viitoarea regină a României. În anul 1899 a fost numit șef al Secției Organizare-Mobilizare în Marele Stat Major. În anul 1904 a fost înaintat în gradul de colonel și numit comandant al Brigăzii 1 Roșiori Târgoviște. La data de 10/23 mai 1906 (era și zi aniversară regală) a fost avansat în gradul de general de brigadă. La data de 12/25 martie 1907 a fost numit ministru de război, propus de regele Carol I. Guvernul a fost condus de I.I.C.Brătianu, care nu-l agreia, fiindcă nu era de viță nobilă. A fost acceptat pentru a salva Patria și Dinastia Regală. În anii 1909-1911 a comandat Divizia 1 Infanterie Turnu Severin. În anul 1911 a fost numit Șef al Marelui Stat Major. La data de 10 mai 1912 a fost avansat în gradul de general de brigadă. În anul 1913 a elaborat Planul de Operații Ipoteza 1 bis, menit să elaboreze capacitatea oștirii române din acel timp. A condus Armata Română în Al Doilea Război Balcanic/1913. La sfârșitul anului 1913 și-a dat demisia din funcția de Șef al Marelui Stat Major, fiindcă au venit din nou la putere liberalii. Regele Carol I l-a sfătuit să treacă la trupe și a primit comanda Corpului 1 Armată Craiova. La înscrierea României în Războiul nostru cel Mare (mobilizarea armatei la 14 august și 15 august 1916 începerea războiului) s-a aflat la conducerea Armatei a II-a Române. A elaborat personal Planul acțiunilor de luptă ale Armatei a II-a pentru luptele din Transilvania, în Dobrogea unde a acționat Armata a III-a – Manevra de la Flămânda, și iarși pentru Armata a II-a pentru luptele de apărare, în zona Rucăr-Câmpulung Muscel, pe Valea Prahovei și din Trecătoarea de la Oituz din lunile octombrie-decembrie 1916, în Marile Bătălii de la Mărăști și Oituz desfășurate în iulie și august 1917. A fost distins cu Ordinul Mihai Viteazul, clasele a III-a, a II-a și I-a pentru competența, bravura și destoinicia cu care a condus operațiile Armatei a II-a între anii 1916-1917. După înfăptuirea Marii Uniri, Alexandru Averescu s-a afirmat și pe plan politico-statal: ministru de interne (1919), președinte al Consiliului de miniștri (ianuarie-martie 1918, martie 1920-decembrie 1921 și martie 1926-iunie 1927), secretar de stat și consilier al Coroanei regale (1938). La încheierea manevrelor militare regale de la Sighișoara, în luna octombrie 1930 i-a fost înmânată Cartea de mareșal și Bastonul de mareșal de către Regele Carol al II-lea. În anul 1923 a primit distincția de membru de onoare a Academiei Române. A primit și Ordinele militare Coroana României și Steaua României. Ziaristul Pamfil Șeicaru l-a apreciat ca un ostaș de mare știință. Nicolae Iorga i-a dedicat materialul intitulat – La plecarea marelui mareșal, în toamna anului 1938, în București, apreciind că Alexandru Averescu a avut o minte creatoare, care a avut încredere în oastea noastră. El și-a recâștigat onoarea la Mărăști și Oituz. A militat să dea pământ ostașilor țărani, participanți la Primul Război Mondial. În apropiere de Huși a înființat localitatea Averești, împropritărind pe tinerii țărani participanți la războiul întregirii statale și naționale, cu locuri de case. Localitatea este frumoasă, cu oameni gospodari. Mareșalul Alexandru Averescu este prezent prin exponatele din Muzeul de Istorie al României și în Muzeul Militar Național Ferdinand I. Un mare Bulevard din București și alte străzi din localitățile țării îi poartă numele. Pe soclul monumentului de la Mărăști unde este înhumat este înscrisă inscripția: MAREȘALUL ROMÂNIEI, ALEXANDRU AVERESCU 1859-1938. Mareșalul Alexandru Averescu si-a condus pe ultimul drum soția Clotilda Caligaris Averescu, în anul 1934, însoțit de fiica sa adoptivă Silvia și de secretarul particular Petre Papacostea, de primul ministru Gheorghe Tătărescu și dr. Constantin Angelescu. Înhumarea s-a desfășurat în vila dânșilor din orașul Turnu Severin. Fiica mareșalului și al Clotildei, Mergret (Margareta) a absolvit în anul 1905 o școală de asistente medicale în București. În anul 1907 lucra la Spitalul Militar București, când a fost adus grav rănit în confruntările cu țăranii în Oltenia, în anul 1907, căpitanul Mihai Munteanu. Margareta l-a îngrijit cu o sinceră dragoste. Ofițerul s-a refăcut fizic, mai puțin rănile de pe față, care au fost vindecate treptat la un spital din Germania. Tinerii Mihai și Margareta s-au căsătorit înainte de operațiile din Germania, ca urmare a sincerii iubiri a Margaretei. Ei au avut doi copii. În timpul bombardamentelor germane din toamna anului 1916, Margareta Munteanu, împreună cu socrii și copii săi călătoreau cu un autoturism pe calea Victoriei din București, care a fost bombardat de aviația germană și toți au fost omorâți. Căpitanul Mihai Munteanu a fost foarte deprimat și cu toate eforturile socrilor săi nu s-a mai redresat sufletește. În iulie 1917, în luptele de la Mărăști, cu aprobarea generalului Alexandru Averescu, maiorul Mihai Munteanu a comandat un Batalion de Infanterie, compus din ostași necăsătoriți, care a pătrus în dispozitivul de luptă al Armatei germane realizând surprinderea, însă și-a pierdut viața, împreună cu mulți subordonați, dând posibilitate celorlalte mari unități și unități militare române să avanseze în dispozitivul inamic. În cel de Al Doilea Război Balcanic, Alexandru Averescu, în calitate de șef al Marelui Stat Major și comandant al celor 500.000 ostași români participanți la război s-a confruntat cu fostul lui prieten, generalul Ivan Kolev, născut în județul Cahul, fost cetățean român de origine bulgară, participant la Războiul de Independență 1877-1878, în calitate de voluntar, împreună cu Alexandru Averescu. Împreună au devenit ofițeri în Armata Română și când Ivan Kolev a primit gradul de locotenent, cu aprobarea guvernului României a trecut în Bulgaria și a contribuit la formarea Armatei moderne bulgare. Înfrânt în război, generalul Ivan Kolev fost șef al Armatei bulgare a păstrat prietenia cu Alexandru Averescu.
–Mareșalul Constantin Prezan s-a născut la data de 27 ianuarie 1861 în localitatea Sterianul de Jos, comuna Butimanu, plasa Snagov, jud. Ilfov. A fost crescut de către părinți cu multă dragoste și simțământ patriotic. A absolvit școala primară în localitatea natală. În anul 1874, părinții săi Constantin și Alexandrina Prezan l-au înscris în Școala fiilor de militari din Iași, absolvind studiile în anul 1878. Din toamna anului 1878 a urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri Activi Infanterie și Cavalerie București, pe care le-a absolvit în anul 1880, fiind avansat în gradul de sublocotenent și repartizat în regimentul 7 Linie București, apoi mutat la cerere în Regimentul 2 Geniu din București. Îndrăgostindu-se de Arma Ggeniu, tânărul ofițer a urmat cursurile Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, pe care le-a absolvit în anul 1883, cu rezultate bune, clasându-se pe locul doi. Intuind că el va ajunge un cadru militar de nădejde, șefii direcâi l-au avansat în gradul de locotenent și l-au trimis trimis la Școala de Aplicații Artilerie și Geniu din Fontainebleau Franța, în anul 1884, pe care a absolvit-o în anul 1886, cu calificativul Prea Bine, obținând și Brevetul de ofițer de stat major. Înapoindu-se în țară, locotenentul Constantin Prezan a fost încadrat în Școala Specială Artilerie și Geniu din București, în funcția de profesor – ajutor în specialitatea fortificații, afirmându-se prin pregătirea sa și munca depusă. Comandantul școlii îl aprecia în „Nota de serviciu: Locotenentul Constantin Prezan conduce foarte bine Cursul de fortificații în această școală, înlocuindu-l pe profesorul titular, care-i lasă mai toată sarcina cursului”. În anul 1887, Constantin Prezan a fost avansat în gradul de căpitan și în anul 1889 a fost mutat în Regimentul 1 Geniu București. Ofițerul a primit misiunea să construiască lucrarea de fortificații ”Cetatea București”, fiind apoi numit șef de lucrări și ulterior comandant al Cetății București și înaintat în gradul de maior în aprilie 1892. La data de 12 iulie 1894, maiorul Constantin Prezan a fost numit în Administrația Centrală a Ministerului de Război, iar în în ianuarie 1895 a fost numit șeful Serviciului Geniu al Corpului 2 Armată din București și a fost avansat în gradul de locotenent-colonel. La sfârșitul anului 1895 a fost cooptat și ca Membru în Comitetul Consultativ al Armatei, organism important în Departamentul militar al țării. La data de 16 noiembrie 1896, locotenentul-colonel Constantin Prezan a fost numit în funcția de Aghiotant Regal, urmând să-l asiste pe prințul moștenitor, Ferdinand I, în îndeplinirea atribuțiunilor și obligațiilor pe linie militară: însoțírea prințului în comandamente de mari unități și unități pentru participarea la reviste de front, la adunări festive, în deplasări în străinătate ș.a. La data de 10 mai 1901, Constantin Prezan a fost înaintat în gradul de colonel numit la comanda Regimentului 7 Racova (nu Rahova) Infanterie nr. 25 Vaslui. În ziua de 15 aprilie 1904 a fost numit comandant al Brigăzii 13 Infanterie din Iași, din care făceau parte Regimentul 13 Infanterie „Ștefan cel Mare” Iași și Regimentul 25 Infanterie „Racova” Vaslui. În Nota de serviciu din anul 1906, șeful său direct îl aprecia: « Ofițer inteligent, serios, cu dragoste față de datoria militară…Va fi un bun general. » Deși nu a tras în țăranii răsculați în februarie-martie 1907, a regretat faftul că a acceptat să conducă brigada în reprimarea răsculaților. Constantin Prezan a fost avansat în gradul de general de brigadă la data de 10 mai 1908 și numit la comanda Diviziei 7 Infanterie Roman. A participat la Al Doilea Război Balcanic în iunie-august 1913, Divizia 7 Infanterie remarcându-se prin disciplină și executarea misiunilor primite. În anul 1914, generalul Constantin Prezan a fost numit comandant al Corpului 4 Armată Iași. În anul 1916 Constantin Prezan a fost avansat în gradul de general de divizie și numit la comanda Armatei de Nord (nr. 4). În ziua de 14 august Armatele 1, 2, 4 au fost mobilizate, pentru a participa de la 15 august 1916 la Operațiunea strategică de eliberare a Transilvaniei de sub stăpânirea austro-ungariei. Generalul Constantin Prezan a condus bătălia de pe Argeș-Neajlov, cunoscută sub numele de Bătălia pentru București. La data de 17 decembrie 1916, generalul Constantinn Prezan a fost numit Șef al Marelui Cartier General al Armatei române, funcție pe care a deținut-o până în aprilie 1918 și în 1919 în Campania din Ungaria. În ianuarie 1917, Constantin Prezan a fost avansat în gradul de general de corp de armată. El n-a pus sabia în teacă până nu s-a înfăptuit România Mare. Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în Războiul pentru întregire statală și națională și făurirea României Mari, generalul de corp de armată Constantin Prezan a primit Ordinul Mihai Viteazul, clasele a III-a, a II-a și a I-a. Anul 1920 a fost pentru generalul Constantin Prezan deosebit de agitat. La data de 13 martie 1920 s-a format un guvern, care a fost prezidat de generalul Alexandru Averescu, fost când amic,, când adversar al camaradului său de arme din timpul războiului. În aceiași lună, Averescu a lichidat Marele Cartier General al Armatei române, din dușmănie față de Prezan și demobilizarea armatei. Ca urmare, generalul Constantin Prezan și-a dat demisia din armată, acceptată la 20 martie 1920, specificându-se că chemarea sa în activitatea de serviciu încetează. Generalul Ion Rășcanu, ministru de război l-a lămurit pe generalul Prezan să accepte sărbătorirea într-un cadru festiv și înmânarea unei statuete de bronz « La victorie ». La puțín timp, după festivitate generalul Prezan a plecat la moșia sa de la Schinetea, comuna Dumești, jud. Vaslui, fiind întâmpinat de localnici care-l respectau și adorau. Țăranii îl întâmpinau cu scoaterea șepcii sau căciulii, rostind cuvintele: « Să trăiți și să înfloriți ca un măr și ca un păr, domnule general ». Generalul le mulțumea călduros mângâindu-i pe cap sau îi săruta ca un bun părinte, față de copii săi. În toamna anului 1922, la propunerea lui Gheorghe Mărdărescu, noul ministru de război, Regele Ferdinand I, care-i cunoștea valoarea și meritele ostășești l-a numit pe generalul Constantin Prezan « Cap al Regimentului 7 Racova nr. 25 Vaslui» , unitate pe care a comandat-o la începutul carierei militare. La data de 7 iunie 1923 a fost primit membru de onoare al Academiei Române. La data de 13 martie 1924, generalul Constantin Prezan a primit dreptul să poarte toată viața uniforma militară și să se bucure de onoruri și avantaje materiale. Fosta Casă Robescu situată pe str. Caragiale, din București i-a fost acordată drept locuință. La încheierea manevrelor militare regale, în luna octombrie 1930, regele Carol al II-lea i-a acordat generalului de corp de armată, Cartea de mareșal și Bastonul de mareșal care, în prezent sunt expuse la Muzeul Militar Național Ferdinand I. În anul 1941 s-a bucurat și l-a felicitat pe mareșalul Ion Antonescu (avansat la 22 august 1941), pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, furate de satrapul Stalin, în cârdășie cu descreeratul Hitler și Musolini în anul 1940. Numele Mareșalului Constantin Prezan s-a acordat unui bulevard din București, unor străzi din alte orașe, gării Dagâța, jud. Vaslui (realizare a Asociației Naționale Cultul Eroilor ”Regina Maria” București), ridicarea unor busturi în fața Mausoleului de la Mărășești, în fața Corpului 4 Armată Iași, Alba Iulia și în Muzeul de Istorie și Arheologie « Ștefan cel Mare » Vaslui. În anii recenți s-a acordat numele mareșalului Constantin Prezan Corpului 4 Armată și în prezent Diviziei 4 Mecanizate Cluj Napoca și Brigăzii 10 Geniu Dunărea de jos Brăila. Mareșalul a mai fost decorat cu Ordinele românești Coroana Românie, Steaua României, Ordinul rusesc Sfânta Ana, Ordinul german Coroana Regală, clasa a II-a în grad de comandor, Ordinul bulgar Alexandru în grad de comandor. Când avea gradul de locotenent s-a căsătorit cu o tânără de la un pension din București, de care a divorțat pentru-că nu a fost sinceră. S-a recăsătorit cu Ana din localitatea Filipești Târg, jud. Prahova. A decedat la 27 august 1943, fiind în înhumat în cavoul familiei de la Schinetea, comuna Dumești jud Vaslui. După 1968, au fos trecute la județul Iași. Motoul său către urmași: „Urmând exemplul înaintașilor noștri să păstrăm neștirbit frumosul patrimoniu ce ne-au lăsat ca moștenire’’.
Bibliografie
1-Constantin Kirițescu, Istoria pentru Întregirea României 1916-1919, Ediția a III-a, volumul 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
2-Dr. Florian Tucă, dr. Eugen Siteanu, Laurențiu Domnișoru și Marius Popescu-Călărași, Cei opt mareșali ai României, Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, București, 2014, pag. 106-147.
3-Generallocotenent Ion Șuța, Infanteria Română, vol II, de la Primul Război Monndial până în zilele noastre, Editura Militară, București, 1982, pag. 19-20, 22-23, 40-56, 60-134.
4-General de bg. Dr. gheorghe Marin și colectivul, istoria Cavaleriei române, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1998, pag. 388-392.
5-Mihai (Michael) Babele, Mareșal Averescu, Cartea a doua, Biografie Romanțată, 2012, Editura Sofart Studio Chișinău.
Col.(rtr) Constantin Chiper
Bibliografie
1-Monitorul de România, Anuarul Armatei Române pe anul 1916, Tipografia “Universala”, Iancu Ionescu, București, 1916.
2-Constantin Kirițescu, Istoria pentru întregirea României 1916-1919, Ediția a III-a, volumul 1, Editura Științifică șI Enciclopedică, București, 1989, pag.238, 475, 462, 476-477, 479.
3-Nicolae Dumitrescu, Victor Adam, general bg. Teodor Tăutu, în profesor Nicolae Simache (red. șef), Studii și materiale privitoare la trecutul istoric al Jud. Prahova, Ploiești, 1919, pag. 157-162.
4-Col.(rtr) Constantin Chiper, Cronica militară a Jud. Prahova, Editura Scrisul Prahovean-Cerașu, 2012, pag. 70-71, 63-64.
