Citeşte-mă!

Citeşte-mă! Încet, şi pe sărite,
Cum sunt şi cerurile azi răzvrătite,
Cum îngerii decad de prea înalt.
Citeşte-mă atunci când toate ard!

Citeşte-mă să înţelegi că, poate,
Stă între noi absurdă libertate
De a dori cu sete, interzis,
Păcatul de a fi striviţi de vis.

Citeşte-mă cu semne de întrebare,
Că tot ce suntem este o întâmplare.
Că eu, sau tu… nu are importantă.
Citeşte-mă cu Dumnezeu, ca şi speranţa.

Citeşte-mă cu ochii adormiţi,
Sau stinge lacrima căzută de la sfinţi,
Sau pune între foile de carte
Un Dumnezeu uitat şi prea departe.

Citeşte-mă când toate sunt apus,
Când aşteptarea aşteaptă un răspuns.
Când inima mea cade din abis,
Citeşte-mă aşa …ca pe un vis.

Citeşte-mă acum ca pe un vers
Ce a plecat desculţ prin univers.
Citeşte-mă: cum scriu şi cum trăiesc,
Să simt căldura ta, când mă topesc.

Citeşte-mă aşa cum te închini
Sau cum mă dori. Sau cum suspini…
Să reclădim nimicul cel mai sfânt
Citeşte-mă! Aşa cum eu te cant.

Citeşte-mă aşa cum vine noaptea
Să îţi şoptească încet pe la urechi.
Tu să zâmbeşti. Nu închide cartea,
Iubirile se nasc, mereu, perechi.

Citeşte-mă, dar nu uita
Tristeţi căzute în cafea,
Şi dimineţi cu aromă de sărut.
Citeşte-mă mereu, de la început.

Citeşte-mă în fiecare seară,
Când gândurile ţi-au zburat afară.
Când visul doar în tine se mai zbate
Citeşte-mă cum cad, încet, în noapte.

Citeşte-mă cum noaptea ar veni
Peste puterea noastră de a iubi.
Citeşte-mă cu tâmpla încărunţită,
Şi înţelege vremea îmbătrânită.

Citeşte-mă ţinându-mă în palmă.
Ca pe o altă tristă, veche dramă,
Citeşte-mă cum cad încet, din zbor,
Ca pe un alt pierdut şi gol amor.

Citeşte-mă acum, cât mai e loc,
De clipe răsturnate-n foc.
Acum, când iarna plânge pe la porţi,
Citeşte-mă, împrăştiat la toţi.
Citeşte-mă când a căzut cortina,
Când prin cuvinte a tăcut lumina.
Citeşte-mă, să pot să înţeleg
De unde vin, şi până unde merg,
Citeşte-mă cum nu ar fi nimic
Decât o literă, ce a îngheţat de frig.
Sau o tăcere, ca un nor de gheaţă.
Citeşte-mă! Cu tot ce înseamnă viaţă…

(Teodor Morar)